Ia spune, pisi mic, de ce
îmi torci când eu te mângâi! E?
Nu vrei să-mi spui? Las’, nu-i nimic,
dar vii ca să te pup un pic?
Aș vrea să poți să îmi citești
din cartea plină cu povești,
pe-aceea cu motanul cu
cizmuțe mari sau … ce vrei tu.
Dar nu, nu poți vorbi așa,
că doar ești pisicuța mea,
și-atunci te pup, și te alint,
și te iubesc, și … nu te mint!
Din vol. “Cântecul visurilor”
Sunt
vântul ce-adie-n grădină
Și
mângâie-n treacăt petale
Ce-i
ies, îndrăznețe, în cale,
Cu-a
lor frumusețe divină.
N-am
suflet, n-am formă, n-am milă,
Nu
am nicio țintă anume,
Alerg
de milenii prin lume
Cu
dor de iubita-mi fragilă,
De
Eos, ascunsă prin ceruri,
De
mama frumoaselor stele
Iubirea
din vremile-acele
În
care, veniți din eteruri,
Titanii
sfidau nemurirea
Creau,
distrugeau, iar Pământul
Era
un pustiu ce doar vântul
În
joacă-i sporea tânguirea.
Pe-atunci
ea vestea zori vremelnici,
Când
cerul era la-nceputuri
Iar
viața pornea în debuturi
Cu
pași de copil, șovăielnici.
Când
zeii-au venit la putere
Lui
Eol, iubirea-mi pierdută,
În
lumea de-acum neștiută,
I-au
dat un blestem ce nu piere:
Să
fie etern iubitoare
Și
liniștea să n-o găsească
Nici
astăzi, în vremea lumească,
Nici
mâine, în marea uitare.
Aș
vrea ca sibile-n hipnoze
Să-mi
schimbe puterea divină
Și-apoi,
c-o mișcare blajină,
Să
scutur petale de roze.
Din vol. "Gândul pierdut"
Ce
ploaie, ce ploaie urâtă!
Ce
vânt s-a pornit pe sub nori!
Ce
vreme, ce vreme-amărâtă!
Ce
... nu ești când, încă, mă dori!
Mai
vino, mai vino prin ploaie,
Nu
am nici umbrelă prin gând,
Să
facem, să facem o baie
Sub
norii ce-aleargă, plângând.
Să
râdem, să râdem pe rupte
De
norii schimbați în poteci
De
ape, de apele supte
‘n
canale ca locuri de veci.
Mai
uită, în suflet, de lupte,
Și
ploaie, și vânt! N-ai să pleci!
Din vol. “Călător prin gânduri”
Te
simt mai aproape c-o viaţă,
iar
inima-mi bate în piept
lovind
în pereţii de gheaţă
ce-o-nchid
în destinu-i nedrept.
Îţi
simt nemurirea prin stâncă
şi-aştept
ca blestemul străvechi
să-şi
piardă puterea căci, încă,
mai
cred în destine perechi.
Eram
într-o viaţă-mpreună,
sortiţi
nemuririi în doi,
dar
neguri au vrut să răpună
iubirea
sădită în noi.
În
viaţa eternă pe care
nimic
n-a putut să ne-o ia
îmi
ești, de milenii, visare,
te
simt, ești în inima mea.
Din vol. “Eterna căutare”
Cortina de-ntuneric se lăsase,
Iar sala fremăta în așteptare,
Căci primul gong bătuse-o amânare
A păcii care scena luminase.
La gongul ce-a urmat a fost tăcere
Când premiul așteptat s-a dus departe
Și-n spatele cortinei, ca din moarte,
S-a auzit un vuiet de-ncheiere.
Cu gongul care-a ridicat cortina,
Au răbufnit, în foc de artificii,
Actorii ahtiați de sacrificii
În sala care aștepta lumina.
Și-au început cuvintele să zboare,
În umbrele din sală să lovească
Și-au început actorii să primească
Tot ce-ar putea din scenă să-i doboare.
Când pacea care scena luminase
A dispărut, de teatru îngrozită,
În locul ei din lumea ipocrită
E-acum tot ce lumina alungase.
5 apr. 2026
și-apoi
mi-am zis: “De-o fi să-mi dea crezare,
momentul
ăsta cred că-i cel mai bun
de
spus povestea mea de vânătoare”.
Și-am
să v-o spun, că-ntâi april e-o zi
în
care vânătorii și pescarii
au
concurență mare și ar fi
chiar
culmea să-i învingă “adversarii”.
Povestea
mea e simplă și mă jur
pe
toate rațele atunci vânate,
că
tot ce-a fost (cu nimeni prinprejur)
nu-i
doar un banc (din cele-adevărate).
Eram
cu pușca, seara, la vânat,
când
a venit direct spre mine-o rață
pe
care-am doborât-o de îndat’
ce
am văzut-o, brusc, ieșind din ceață.
Dar
– ce credeți? – mai vine una ... poc! ...
și
încă una ... poc! ... și cade-n apă ...
se-ngroașă
gluma, trag, nu stau deloc,
de
mă-ntrebam: “În sac, or să încapă?”
- Dar, bine-bine – mă veți întreba –
îți
mai lăsau și ele un răstimp
să
schimbi cartușe, arma a-ncărca?
-
Păi ce, de asta mai aveam eu timp?
Din vol. “Hai, pa!”
Pescarul de la Balta Verde, Încins de-o sticlă de rachiu, Văzu pe mal o coțofană Pe care-i greu să v-o descriu, Căci starea lui trecu prin...
