Iubirea din umbra pădurii

O, râu șerpuitor, te știu de-o viață
Ducându-ți apele-n necunoscut!
Privindu-te, în mine se dezgheață
Tot ce-a iernat prin gânduri, din trecut

Și-ntineresc, mă simt din nou pădure
Cu ramuri ce te-alintă de pe mal,
Făcându-ți unda blândă să îndure
Călătorii de frunze în aval.

Când te vor însoți-n călătorie,
Din visurile mele-ți vor șopti
Cât îmi doream ca viața să ne fie
Aceea-n care ne-am putea iubi.

Veți curge împreună spre finalul
În care vă veți pierde sub alt cer.
Eu n-am să-l pot privi. Rămân pe malul
Cu dragostea … în umbra ce-ți ofer.
 

28 sept. 2019
 

Ultimul druid

 

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din mii și mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Din vol. "Eterna căutare"

Legământul tăcerii

 Ceva se rupsese în el dintr-odată
când tot ce iubise plecase-ntr-o lume
în care dusese, din el, o bucată,
o parte din suflet, pustiu fără nume.

Un nor peste ochii sclipind a durere,
făcea ca privirea-i albastră să pară
o mare cu valuri ce-aruncă tăcere
pe țărmul cu visul ce-așteaptă să moară.

Plecase departe-ntr-un colț de pădure,
trăind ca un pustnic, ducându-și amarul
în gânduri cumplite, venite să-l fure
din lumea în care-și cioplise altarul.

Făcuse-o căsuță din lut și nuiele,
din trunchiuri căzute în ruperi de vânt,
târându-se-n viață din roadele-acele
ce ies când, din ceruri, cad ploi pe pământ.

Muncea în tăcere, lăsase cuvântul
din vremea în care cu oameni trăia,
doar noaptea-și uita, uneori, legământul,
când ruga, spre ceruri, în șoaptă-și urca.
 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Toamna vechilor poteci

E-o toamnă frumoasă, iar zilele trec
Prin mine, prin tine, pe drumul de-abis
Pe care și astăzi privirea-mi aplec
Și-i mângâi tăcerea în care s-a-nchis.

Cad frunze și lasă copacii mai goi
Decât înserarea din care-mi lipsești
În clipele-n care te-aș vrea înapoi
Așa cum erai și prin gânduri îmi ești.

Simt frunzele-n suflet foșnindu-mi funest,
Iar drumul din mine îngheață treptat
Sub tot ce-a fost viață și-acum e un lest
Ce-apasă mai tare decât un păcat.

E azi și-i senin ca o zi de demult
Când tu îți făceai nesfârșite poteci
Prin sângele care-mi vuia în tumult,
Dar simt cum, din ultima-mi toamnă, tu pleci.
 

Din vol. "Călător prin gânduri"

Poteci însorite

 

Potecile noastre-ntr-o zi
au fost observate de Soare,
iar el, pentru-a lui desfătare,
cu raze-a-nceput a glumi:

Pe-a mea s-a distrat și-a trimis
o rază mai rară prin lume,
căci e Fericirea ca nume
și multe, atunci, mi-a promis.

Pe-a ei a trimis dar divin:
Iubirea, cu tot ce înseamnă,
cu tot ce doar ea te îndeamnă,
plăcere și dor și suspin.

Iar noi le-am primit încântați
la capătul unde se-mbină
potecile-n ziua senină,
cu raze de Soare-alintați.
 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Casa în culori de toamnă

S-a îmbrăcat în toamnă casa noastră:

Și-a pus culoarea frunzei ruginii

Pe-nfrigurarea vițelor de vii

Ce își arată strugurii-n fereastră.

 

Se scurge, printre pete de rugină,

O lacrimă de cer pe-acoperiș,

Dar se oprește, parcă pe furiș,

În streașina cu resturi de glicină.

 

Prin geamul spart, ca-n vremea de demult,

Mai trece-o rândunică-n goană mare

Înviorându-i trista nemișcare.

 

E cuibul gol. Din vremea de tumult

N-a mai rămas nimic. Pot să ascult

Tăcerea unei case vechi … și doare.

 

Din vol. “Călător prin gânduri"

Muzica stelelor

Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută
în liniștea din care auzeai

o muzică, pe plajă așternută

Ca un covor de stele într-un vis
venit din depărtări, din veșnicie,
în timpul infinit și indecis
între “a fost” și “ce va fi să fie”.

Piciorul tău, la fiecare pas,
făcea, în trupul său, o eră nouă
pe care-o salutai a bun rămas,
cu mâinile întinse, amândouă.

Privindu-te, curând am auzit
ce nu mai auzisem niciodată:
o muzică, venind din infinit,
ce mi-a umplut ființa dintr-odată.

Nu mi-am putut abține un suspin
și m-ai văzut, te-ai îndreptat spre mine,
mi-ai oferit al stelelor cămin
și o eternitate să m-aline.
 

Din vol. "Zece"

Vacarmul egretelor

 Atâtea gânduri vin și se adună

De parcă le e teamă de un zbor

Din tremurul de buze, în furtună ...

Și, Doamne, ce vacarm asurzitor!

 

În toate ești același înger care,

Purtat de aripi în destinul meu,

Îmi e lumină călăuzitoare

Pe marea-n care călător sunt eu.

 

E-o ceață stranie prin orizonturi

De judecăți și valuri ce se zbat

În marea zbuciumată între fronturi

Cu lupte pentru calea de urmat.

 

Se-adună gânduri – stoluri de egrete

De-un alb desăvârșit în zborul lor

Pe-un cer lipsit de nori și de regrete

Din visuri ce revin, amăgitor.

 

Se-adună, fac o larmă-asurzitoare,

Dar, dintr-odată, liniște. Ciudat!

Prin ceața ridicată-n depărtare,

Se vede o lumină. Au plecat.

 

Din vol.“Călător prin gânduri”

 

Piatra arsă

Se scurge-n noapte -o altă zi
pierdută-n paşi lăsaţi pe drum
de nerăbdarea lui de-a fi
în casa ce-i, demult, doar scrum.

E vie, încă, -n mintea lui
şi îi vorbeşte tot mai des,
dar el nu spune nimănui
ce, numai el, a înţeles.

Şi merge, merge unde-a fost
o casă-n care a iubit,
iar viaţa lui avea un rost:
era atât de fericit.

Păşeşte, zilnic, pe un drum
cu ochii goi, privirea ştearsă,
şi nu ar renunţa nicicum
la clipele pe-o piatră arsă.

Acolo doar, privind senin,
spre Soarele ce dă-n apus
se simte, iar, de viaţă plin
în amintiri de nerăpus.

E-acolo el, e-acolo ea,
cu ochii înspre depărtare,
spre cerul care ar putea
să le aştearnă iar cărare

Pe care-n amintiri, în vis,
o vede şi o vrea întoarsă
aici, la el, în Paradis,
pe-un ciot de lângă piatra arsă.
 

Din vol. "Chipul iubirii"

Aripi de vânt

Când îl străbați, te rog să calci ușor
Pe țărmul amintirilor ce dor
Și mai apar din valul de uitare
Al clipelor din marea-ndepărtare.

De vei simți venind ca un ecou,
Din urme vechi, finalul de rondou,
Nu-l asculta! - un vers de început
Nu poate fi, din urme, renăscut.

Ascultă, doar, al sufletului grai
Și fă, din trupul tău, la suflet Rai
Pe-ntregul țărm ce mie-mi este sfânt
Și-l mai străbat cu aripi ca de vânt.
 
Din vol. "Călător prin gânduri"

Zbor prin lumile de vis

Pluteam în zbor tăcut,
Privind o lume
Cu marginea - un țărm necunoscut,
Întins în necuprinsul fără nume.

Nici eu n-aveam. Zburam,
Eram o parte
A altei lumi, din care mai plecam
În căutări, departe, mai departe.

Ce căutam, nu știu,
Dar devenisem
O căutare, eu, un gând pustiu
Al unui cer pe care-l părăsisem,

Iar zborul meu era,
Prin lumea nouă,
Mult mai ușor când căuta ceva
Ascuns prin lumi de vis. Prin amândouă.

12 sept. 2019

Noaptea din Codrul Poienii de Foc

Din Poiana de Foc se-auzea un tumult
Ce părea revenit de prin vremi de demult,
Când copite de cai ropoteau pe sub brazi
Spre un loc ce-l știau vânătorii nomazi.

La doi pași de-un izvor, le era adăpost
O cavernă a lor, de prin timpuri ce-au fost,
Iar în cercul de stânci întărit cu bușteni,
Nechezau cei ce-atrag ucigașii codreni.

Mai în vale, trona un copac uriaș,
Ce ținea-n umbra lui, pentru foc, un sălaș:
Cerc din pietre de râu înnegrite de fum,
C-un proțap ce păzea lemne-arzând, jar și scrum.

Sus pe cer, pe-nserat, ochi de stele răsar
Și privesc, pofticios, cum se-aștern pe grătar
Lungi fâșii de ficat și de carne de cerb
Ori bucăți ce se-agită în oale ce fierb.

De sub cușme de miel, se aruncă-mprejur
Reci ca ziua de-apoi, ca oțelul cel dur,
Străluciri de priviri ce-n pădure n-au scut,
N-au nici lege, nici frâu, n-au nimic de pierdut.

Din ulcioare de lut, trec pe bărbile lor
Ca un sânge din vii, amintiri ce mai dor
Și se cântă în doine, la fluier de soc,
Doar în noaptea din Codrul Poienii de Foc.

11 sept. 2019

Albastrul unui zbor de toamnă

 Culorile din toamna ce-a venit,
Au întinat sclipirile de verde

Cu lacrimi aurii de asfințit
Al unei veri ce-n legi de timp se pierde

Se scurg în lumea timpului de-acum
Ca ploi de gânduri vii, înaripate,
Rătăcitoare-n cântec nou, precum
Un vânt cu adieri demult uitate.

Iar cântu-acela pare că ar fi
Albastru ca o zbatere prin toamnă
A unui dor ce-ncearcă a găsi
Un înțeles la tot ce el înseamnă.

De tot ce mi-a adus, ușor, mă scutur
Și mă transform în zborul unui flutur.

10 sept. 2019

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi … e un mister.
 
Din vol. "Chipul iubirii"

Șoaptele toamnei

E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
La care, în genunchi,
Îmi tac nefericirea
Și să o schimb, mă jur.

“Ridică-te” -
Șoptiră, deasupra mea, din ramuri
Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal -
“Și fă-țí din înserare
Amestec de balsamuri
Apoi, din visul nopții,
Al vieții madrigal!”

M-am ridicat
Și totul părea o feerie:
Pluteau, pe unde, raze, iar liniștea din lac
Se transformase-n imnuri,
În cânt de bucurie
Ce-mi aducea miresme
De flori de liliac.
 

Din vol. "Eterna căuatare"

Vis de toamnă

Mă-nchid, prin al nopții târziu,
în lumea cu visuri trecute,
cu cerul mereu azuriu
și drumuri adesea bătute.

Îmi caut, sub frunze, un semn,
o urmă-a potecii pierdute
prin visul în care mă-ndemn
spre clipe demult petrecute.

N-am grabă în lumea din vis,
nu-mi pasă ce frunze-or să cadă,
curată va fi, mi-am promis,
poteca și-n strat de zăpadă.

Iar dacă va fi, uneori,
ascunsă-n covor de petale,
voi face cărare prin flori
spre vara ce-așteaptă o cale.

Sub pleoape de cer azuriu,
mă-nchid în al toamnei târziu.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”

Misterul stropilor de nori

Era un cer albastru-cenuşiu
în fiecare zi - aşa-mi părea -
dar nu ploua, nu, încă nu ploua,
în toamna când, deja, era târziu.

Era tristeţe-n fiecare nor,
iar gheaţa pătrundea în orice strop
ce ar fi vrut să cadă în potop,
şi îl strângea-ntr-o menghină de dor.

Din când în când, venea în cerul trist,
timidă ca un zâmbet de copil,
o rază ce se strecura, abil,
în gheaţa cu sclipiri de ametist.

Se desprindeau, atunci, din norii lor
şi coborau pe stâncile pustii,
îmbrăţişaţi şi veseli, încă vii,
doi stropi ce-şi potoleau din vechiul dor.

Păreau, în umbra norilor grăbiţi,
actori, pe-o scenă care îşi schimba
cortina, puntea dintre ei, ceva
ce îi făcea să pară-ndrăgostiţi.

Dar ce a fost, ce roluri au jucat,
va fi, întotdeauna, un mister
ascuns de-o clipă-n timpul efemer
ce l-a făcut, din ce în ce, uitat.
 
Din vol. "Chipul iubirii"

Privirea spre lumină

Şi nu era-ntuneric sau lumină
în clipa-ceea, nu era nimic,
dar căutam, în linişte deplină,
un plan, ca din genuni să mă ridic.

Pluteam, uşor, prin timpul nestatornic,
când am simţit, întâi ca un fior,
tic-tacul ce-amintea de un ceasornic
sau de pedala unui ţesător.

Era atât de simplu, previzibil!
Mi-am amintit de şuierul de vânt
venit de nicăieri şi invizibil
spre frunza care tremură a cânt.

A fost, apoi, privirea spre lumină,
căci apăruse-o rază din neant
ce preschimba nimicul fără vină
în universul vechi, terifiant.

Am înţeles atunci şi, printre ape,
departe şi de cer şi de pământ,
am hotărât ca timpul să îngroape
tot ce, în lumea veche, m-a înfrânt.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”