Felinarul

Privește-l!
Arde-n miez de iarnă
și arde cald.
Lumina lui
atinge recele de-afară
ca sunetele de vioară
ce răsunau cândva, pe seară,
cu o căldură ce-nfioară,
ca taina ochilor căprui.

Mai arde, încă,
arde pal,
c-o strălucire de opal
ce-așteaptă-n stratul de pământ
o mână-ntinsă,
un cuvânt,
orice-ar putea,
din lumea sa,
o altă soartă să îi dea.

Privește-l!
Încă-l poți privi
și-i poți vedea lumina caldă
pierdută-n albul dintr-o zi
ce-n frigul ei,
tăcut,
o scaldă.

Îl sting de-acum:
lumina lui,
nu folosește
nimănui.

Din vol. "Eterna căutare"
 

Scânteieri de suflet

Ce-a mai rămas, o vom simți-o, poate,
În jar ce sub cenușă va mocni
Cu amintiri uitate neuitate
Prin scânteieri de suflet, încă vii.

Iar de va fi un vânt să se abată
În lumea lor, să fie flăcări iar,
Aș vrea ca ea, cenușa-ceea, toată,
Să fie ce a fost, o zi măcar,

Tu să-mi apari, mirată, din uitare,
Așa cum doar prin visuri îmi apari
Și mă cuprinzi în brațe de-alinare
Și-n ochi atât de triști și-atât de clari.

Dar de va fi cenușa să-mi îngroape
Troiene reci de veșnice zăpezi,
Aș vrea să fii scânteilor aproape
Și-n jarul tău, un timp, să le păstrezi.
 

Din vol. "Eterna căutare"

Roșu în albul iernii

Cu zile în urmă, ai vrut o garoafă.
Mirat, m-am gândit: “Nu mai vrea trandafir!”
Simțeam tremurând tot ce-aveam în carafă,
Iar gândul … taifun s-a făcut, din zefir.

Să-l schimb pe acela pe care-l cred rege
În lumea în care e-atât de frumos,
Îmi pare o crimă, o fărădelege
Ca aripa ruptă la un albatros.

Ce iarnă e-n mine, ce iarnă-i afară,
Ce luptă prin gânduri! … și totuși, senin
În sufletul care nu mi se-nfioară,
Nu are vreo teamă, nu simte venin.

E liniște-acolo: garoafa-i o floare
Și-n albul zăpezii tu vezi roșul ei
Ca buzele iernii atinse de Soare,
Ca buzele tale din anii acei.

Ei bine, să fie garoafă, iubito,
Să fie și-acum tot ce vrei, ce-ai dorit,
Să-ți fie iubirea cum ieri ai trăit-o,
Cum este și azi, cum va fi la sfârșit!
 

Din vol. “Eterna căutare”
 

Ca o mirare-a unui gând

 

Îți amintești acea privire

Ce, trupul tot, îți învelea

Ca o lumină

Dinspre ceruri,

Ca o mirare-a unui gând

Ce nu credea că poate stinge

Tăcerea unui suflet blând

Ascuns în haine de-ntuneric

Și-n clipe reci,

De ce-și dorea?

 

Era, privirea mea, chemare

Spre zbor înalt, cu aripi noi,

Sub cer de-azur,

C-o încântare

Cum doar la florile din Rai

Cu strălucirea în petale,

Trăia în visul ce-l aveai

În timpul presărat  cu stele

Și mângâieri

Pe umeri goi.

 

Când ai venit,

Mi-ai fost o rază,

Un dar din miezul de lumină

Al îngerilor ce veghează

Iubirea

Dintr-o zi

Divină.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Trepte

Coboară pe trepte din anii ce-au fost,

Cu pași măsurați în cuvântul șoptit

De vechi amintiri ce-și mai au adăpost

În brațele clipelor când ne-am iubit!

 

Oprește-te-o clipă și-ncearcă a sta

Pe-o treaptă de dor înecată-n suspin,

Ascult-o-n tăcere și-așteaptă să-ți dea,

Prin șoapte de vreme, cuvântul “senin”!

 

Căci are seninul și-l ține închis

În clipe, în zile și ani de demult,

Când totul părea că trăiește-ntr-un vis

Născut în iluzii din zori de adult.

 

Îl simți? Îl trăiești? Mergi pe-o treaptă-napoi

Și-ncearcă, acolo, să prinzi un ecou

Din tot ce a fost, ce-am trăit amândoi

În anul din treapta parcursă din nou!

 

Mai urcă, mai urcă! … La treapta de-acum,

Oprește-te, simte-o! Cuvântul șoptit

E-o parte din viața ce-ți pare altcum

Decât cea din treptele când ne-am iubit.

 

Din vol. "Eterna căutare"

 

Sonetul gândurilor cristaline

Când gânduri se revarsă în tăcere
și nu vor neștiute să rămână,
nu le certa, ajută-le și cere
să fie ca o apă din fântână.

Mai limpezi vrei să fie ca izvorul?
Doar tu poți face asta, printr-o pace
pe care-o poți avea, cu ajutorul
cuiva ce n-ar putea a se preface.

Consultă-ți sufletul - și fă-o bine -
iar, dacă simți căldura lui, lumină,
iubirea ce, în piept, n-o poți reține,
atunci, ca pe o apă cristalină,

trimite-ți gândurile, fără teamă,
spre ceea ce, cu dragoste, le cheamă.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Prima căutare

 

Pe un țărm, departe, dincolo de zori,

La hotarul dintre zei și muritori,

Dintr-un snop de raze ce zburdau pe mare,

S-a desprins o formă cum pe lume-arare.

 

Vălul ce-o-nveșmântă pare-un ultim val

Care își serbează clipa de final

Pe nisipul umed, într-o amăgire

Care îi ascunde ultima rotire.

 

Pare-o plăsmuire întru pământesc

Trupul ce se-nchide în contur zeiesc,

Par iubiri tăcute-n limpeziri de vânt

Ochii-i ce spun totul fără un cuvânt.

 

Își privește ziua-n clipa cea dintâi

Și salută zorii care-i spun: “Rămâi!”.

Totul o îndeamnă înspre căutare

Și se-ntreabă-n șoaptă: “Ce să caut, oare?’

 

 Din vol. “Eterna căutare”

Răsplată

 
Am smuls un fir de iarbă
când eram copil
şi ţi l-am oferit
într-un hohot de râs.

Am strâns roua florilor
mai târziu
şi-am dat buzelor tale
culoarea vieţii.

Am ucis întunericul
din sufletul tău
şi-am dat ochilor tăi
tinereţea.

Am luptat pentru tine
în fiecare viaţă
şi am câştigat
fiecare luptă.

Iar tu,
nerecunoscătoareo,
ai îndrăznit să îndrepţi
spre inima mea,
firul de iarbă fermecat
şi să întrebi:
„ - Mă iubeşti ? “
Tu,
nerecunoscătoareo,
mă priveşti pentru prima dată
şi vrei să fiu al tău.
 

Din vol. "Gândul pierdut"

Șoimul

 

Ridică-ți privirea, bătrâne șoimar,

Cu norii, prin ceruri, sunt eu,

Acela ce-ți vine, în traiul amar,

Cu prada în gheare, mereu.

 

Mă vezi? Eu te văd de deasupra de nori,

Privirea mea arde pământul

Și-n focul de-acolo doar tu mă cobori,

Doar tu îmi poți frânge avântul.

 

Pe sus, prin văzduh, e un rege: sunt eu,

În zbor, nu e altul ca mine,

Dar cine ar crede că sufletul meu

Tânjește, cuiva, să se-nchine?

 

Sunt singur, ești singur, iar tot ce avem

E dragostea care ne leagă

Și cerul la care visăm când tăcem

În casa ascunsă-n văioagă.

 

Ridică-ți privirea, bătrâne șoimar,

Și strânge din pumn ca spre soartă,

Când simți că prin ceruri e totul neclar …

De nu voi veni, tu mă iartă!

 

 Din vol. “Cântecul visurilor”