Ultima zi

Se’nalță, născute din liniștea nopții,

în valuri de vise, în pace deplină,

ca fulgi de speranță în zbor spre lumină,

balanțe de gânduri ce par echinocții.

 

Se ’nalță spre ceruri în rugă lăptoasă,

amestec de cețuri și nori cenușii,

de doruri pierdute pe țărmuri pustii,

umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.

 

Sunt clipele zilei când anul se curmă,

iar linii de ceață apar din decoruri

pierdute-n siajele zilelor-stoluri,

dar toate o-așteaptă pe cea de pe urmă.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Focul din deșertul amintirilor

 

Zilele se-aleargă, toate, spre-o arhivă

Nouă și-nțesată, încă, de simțiri

Adâncite-n gânduri vechi și în derivă

Pe-un deșert ce arde urme de-amintiri.

 

Focul ce le curmă ultima zvâcnire,

Își ascunde jarul sub un strat de an

Care se-nnoiește cu o răbufnire

De sfârșit de vreme-ajunsă la aman.

 

Zilele ferice, învelite-n verde,

Schimbă-ncet veșmântul cu un strat de praf

Care, de prin astre, vine să dezmierde

Vieți trăite-odată, ca-ntr-un epitaf.

 

Poate-i sărbătoare, poate e tristețe

Când finalul vine-n valul de zăpezi

C-o lumină rece, încercând să-nghețe

Razele ce-și cântă imnul din amiezi.

 

Timpul se destramă, urma-i e confuză,

Tot ce-a fost, e-o umbră care s-a scurtat,

Devenind potecă anului ce-acuză

Focul care-i arde zile ce-au plecat.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Tu vei veni

Cabana noastră-i goală fără tine

și azi, când a trecut o altă zi

în care mi-am dorit atât să vii,

ca brațele-mi să-ți fie ca un fort

ce te-nconjoară, cu mișcări feline,

în zâmbetul iubirii ce ți-o port.

 

Te-am așteptat, cu gândurile pline

de tot ce-nsemni, de tot ce-nseamnă “noi”,

sărutul, râsul, ochii tăi vioi,

de glasul tău ce,-asemeni unui cânt,

trimis din cer iubirea să-mi aline,

îmi spune că sunt îngeri pe Pământ.

 

Tu vei veni, te știu, îmi ești în sânge,

și vei sosi, tăcut, pe înserat,

la cuibul nostru-atât de minunat,

la margine de lac, ce-alină, parcă,

durerea unei sălcii care plânge

în timp ce, peste ape, văd o barcă.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Colindul secundelor

E-o lume stranie, apăsătoare,

în vechiul meu bârlog din loc sălbatic,

săpat în trupul moale, roșiatic,

al unui deal, ascuns de vânt și soare.

 

E bine camuflat, ferit privirii,

e-al meu și-l folosesc atunci când viața

mă-ndeamnă liniștei să-i gust dulceața,

să simt din plin puterea-nchipuirii.

 

Privesc în gol prn liniștea ce doare,

în lumea fără “like”-uri sau “alo!”,

în care orice zi e sărbătoare.

 

Când pleoapele-mi se mișcă-n tremolo,

secundele din anul care moare

îmi bubuie-n urechi: “Aho, aho!”

 

Din vol. "Oare" 

 

Cavalerul negru

Era puternic, aspru, neînvins,

în timpul vechi în care cavalerii

cutreierau pământul necuprins,

luptând pentru domnițe sau imperii.

 

Aflase, într-o noapte, de-un turnir,

iar premiul pus în joc era fiica

puternicului, de la est, emir,

ce tuturor din jur inspiră frica.

 

Era dorința lui, dorința ei?

Cum nimeni nu avea răspunsuri clare,

el hotărâ să-i bată pe acei

ce vor intra în luptele barbare,

 

cu alte reguli, într-un alt decor,

cu alte arme-n lupta pân’la moarte,

în care singurul câștigător

va fi cel ce mai multă moarte-mparte.

 

A mers o săptămână-n ritm alert,

prin țări străine, munți, câmpie, mare,

sub nemilosul soare din deșert,

stârnind ades priviri provocatoare,

 

dar a ajuns la marele turnir

și a luptat c-o forță nebunească,

însângerând batista din cașmir

ce o purta, dorind să reușească.

 

A fost mai dur, a fost învingător,

a cucerit și titlul și prințesa,

a fost scăldat de-un val năucitor

de daruri, până s-a-ncheiat chermesa.

 

Când a plecat, urmând un tainic gând,

în caravana ce pleca grăbită,

a mai adus un tânăr ce, plângând,

și-a regăsit pierduta lui iubită.

 

În seara când, cu toții, petreceau,

el i-a surprins privirea-ngrijorată,

chiar lacrima din ochii ce-i luceau,

și a-nțeles iubirea-i disperată.

 

A renunțat la premiul lui pe loc,

și a simțit durerea amintirii:

el n-a avut asemenea noroc,

el, cavalerul negru … al iubirii.

 

Din vol. “Zece”

 

Căldura iernii

E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita

Prin calendare, dar, mergând afară,

Îți pare că-i o altă primăvară

Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea

Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta?

 

Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,

Cu florile de gheață din ferestre,

Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?

Eu cum să pot colinde a cânta

Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta?”

 

Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns

În rugile ce-nalță către ceruri

Cei ce se tem de ale iernii geruri

Și simt că nu le-a fost îndeajuns

O viață ce iubirea le-a ascuns.

 

Aceia ce așteaptă ca pe-un dar

O prelungire-a toamnei, cât se poate,

Cu ploi, cu frunze moarte și uscate,

Cu vânturi foarte reci să fie chiar,

Dar să se tot repete, iar și iar.

 

Nu, anule, nu-i asculta pe ei,

Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe

Și-o bucurie, nicidecum tristețe,

În iarna ce-i iubită de acei

Ce-și iau cojoace, după obicei.

 

Ascultă-i pe cei care au iubit

În primăvara vieții și-ntre timp,

În vară sau oricare anotimp,

Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit,

O iarnă cum, demult, au moștenit.

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

 

Zile reci

Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară:

Cu colți de ger ce se-nfigeau cumplit

În verdele ce n-ar fi vrut să moară

Când mai avea o toamnă de trăit!

 

Și ce-ntuneric a venit din ceruri,

Ascuns în stratul alb-imaculat!

Erau semințe negre din eteruri

Ce colții-aceia au însămânțat.

 

Plângeau cu frunze de uitări copacii

Și se-ngrozeau de golul de pe ram

Când fulgii reci au devenit tălmacii

Acelei veri cu iarna-n suflet hram.

 

Tot ce-a urmat a fost o amânare

A iernii care își croise drum

De îndoieli, de plâns și așteptare,

În zile reci de ieri și de acum.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Iarna stâncii solitare

Tu, cum simți fulgii care se cernură

prin sita înghețatelor morminte

din cimitirul vechilor cuvinte

ce-au devenit de nori adunătură?

 

Ce iarnă e pe-acolo, pe la tine,

prin gânduri ca de viscol răscolite

în amintiri de conținut golite

și înghețate-n noile rutine?

 

Cum îți mai ninge: aspru și mărunt,

cristale ascuțite și-nghețate

ca răsuflarea unei umbre-n spate,

sau lin, ca fulgii dorului cărunt?

 

Cum îți e iarna, stâncă solitară,

uitată-n lumea ei de vechea doină,

cu oameni ce se bucură de-o moină

prin ierni străine? Spune-mi, cum e, țară?

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

 

Drumul meu

Eu mă retrag un timp acolo unde

lumina-ncearcă să ajungă iar

atunci când înspre suflet îmi pătrunde

o fiară cu aspect tentacular.

 

E-un loc retras la margine de gânduri

în care nu contează niciun vis,

un loc în care nu găsești intrânduri

ce ar permite pași spre compromis.

 

Îmi retrimit iluziile-n valuri,

iar planurile-n mare mi le scurg

și-aștept ca prin eternele portaluri

distanțe de lumină să parcurg

 

Spre zorii unei vieți ce dau putere

și-nlătură efecte de furtuni,

să-mi vindec supărarea-n alte sfere,

departe de mocirle și genuni.

 

E zborul meu în clipe de tristețe,

pe care-l fac demult iar ca efect

e fericirea mea, e frumusețe,

căci drumul ce-l urmez e cel corect.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Scorpia

Erau îndrăgostiți - definitiv! -

… de bere, vodcă, whiskey și cognac,

dar mai luau, rapid, operativ,

și câte-un vinișor mai slab, de leac.

 

Erau atât de veseli! Se iubeau

și el pe el, și ea pe ea, normal,

se alintau din ochi atunci când beau,

căci străluceau … spre albul-roșu-pal.

 

Se retrăgeau, ades, în casa lui,

c-avea de toate-n ea, chiar și un pat

cu perne și cearșafuri (cam gălbui),

dar nu conta: fusese botezat

 

Cu alcoolul dublu rafinat,

cu bere, șliboviță, sau cu vin,

să nu mai spun că … și ce au mâncat

făcea din patul lor ceva divin.

 

Iubirea lor tindea spre ... infinit,

dar într-o zi, spre prânz, când s-au trezit,

pe el, părând, la cap, mai chinuit,

l-au încercat mustrări de neoprit

 

Și, mai tușind, mai horcăind, i-a zis:

- Iubito, spune-mi sincer, c-am uitat:

azi-noapte, am dormit sau am înscris?

Iar dacă da, cu scorul, cum am stat?

 

- De când te știu, ești nul mereu la scor,

iar la pahare ești … pe minus, rău,

dar, pentru asta, știi că te ador,

că ești … iubitul meu cel trăncălău.

 

- Adică tu, ca scorpie ce ești,

știai că noi, aici, nimic-nimic,

ai profitat, spunând că mă iubești,

dar spui abia acum, să mă oftic?

 

- Nu, dragul meu, în timp ce turuiai,

cu glas împleticit, de pehlivan,

eu ți-am urat, mereu “Noroc!” să ai,

dar n-ai avut … să mă gândesc … de-un an.

 

Din vol. "Hai, pa!"

 

Mesagerul iubirii

Tu dormi, iar trandafirul meu așteaptă

să-ți simtă respirația din vis

și doar atunci să îți vorbească-n șoaptă,

așa cum ne-am vorbit și mi-a promis.

 

El îți va spune,-n visul tău, cum eu

mă cred pierdut atunci când te privesc,

cum simt ceva crescând în pieptul meu,

cât vreau să-ți spun tot timpul: “Te iubesc!”.

 

Îți va șopti poeme de iubire

pe care le-am compus cu tine-n gând

și-n graiul lui el îți va da de știre

că-n visul tău aș vrea să fiu oricând.

 

De-l vei cutremura cu un suspin,

te va trezi cu un miros plăcut

și îți va spune cum am să te-alin

sau cum voi fi la pieptul tău un scut.

 

Atunci, iubita mea, vei ști și tu

tot ce simt eu, dar încă nu-ndrăznesc

să-ți spun, de teamă că vei spune “Nu!”,

chiar dacă-n vis, prin flori, eu îți vorbesc.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Iarna clipelor solemne

Mai cântă-mi, iubito, cuvinte,

Mai spune-mi povestea de iarnă

Cu albul de-afară ce minte

Că vrea peste noi să se-aștearnă.

 

Ne-nvăluie clipe solemne,

Ne-așteaptă paharele pline,

Cabana e caldă, iar lemne

Avem cât să ardem destine.

 

Și poate că-n focul ce arde

Vom pune și timpul din urmă

Cu nopți adormite-n mansarde

Și zile-nșirate în turmă.

 

Îmi place lumina difuză

Prin care îmi cântă cuvinte

O iarnă-n povestea confuză

Cu vin din aduceri aminte.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

 

Linia destin

De-ar fi ca furtuni să-ndrăznească

Iubirea din noi să scufunde,

Uita-voi de forma-mi lumească,

Putere-mi voi trage din unde,

Taifun răsărit de niciunde

Voi fi, cu putere zeiască.

 

Cu tine alături, sunt stâncă

Ce-aruncă talazuri spre ceruri,

Sunt forța din bezna adâncă

Ascunsă-n eterne eteruri,

Sunt foc ce se-ascunde prin geruri,

Iar tunetul vocii mi-e râncă.

 

Tu-mi ești și zeiță, și muză,

Lumina din suflet, o rază

Aleasă a-mi fi călăuză,

Iar inima mea o veghează,

Căci e un destin ce-mi așează

O linie-n palmă ca scuză.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Țărmul de dor

Dintre vise cuminți

Transformate-n dorinți,

Se mai naște un dor, nedorit, arzător,

Și plutește prin zidul icoanelor vechi

Așezate perechi

În intrânduri străvechi

Dintr-un cer străveziu c-o privire de fiu

Ce se-ntoarce, mirat, încordat și târziu,

La o casă de lut

Părăsită-n trecut,

La o viață ce-a fost și din care-a plecat

Pe un drum cu un rost

De pe-un țărm neștiut.

 

Iară dorul acel

Din icoane-n rastel,

Îl zărește privind și l-ar vrea jinduind

La un vis și un dor

Mult dorit,

Arzător,

De icoane străvechi,

Așezate perechi

În cotloanele vechi

Dintr-o casă de lut

Cu un rost și-un trecut

Luminos, cunoscut,

De pe țărmul știut.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

 

Amazon

Sunt ani de când gândul hoinar

mă poartă prin locuri ascunse,

de ochi omenești nepătrunse,

în care decoru-i bizar.

 

Prin junglă, canoea-mi strecor

urmând o potecă știută

ce trece prin lumea tăcută

spre apa ce curge ușor.

 

Nu-i marele fluviu, e-un braț

plecat într-un joc de meandre

să prindă în el copilandre

ce-aleargă spre el cu nesaț.

 

Sunt ape din ploaia de ieri,

cerută-n pădurea-nsetată

de frunzele ce își arată

sclipiri, în ușoare-adieri.

 

Canoea, în dulce-abandon,

alunecă lin, în tăcere,

iar totul în jur e plăcere,

căci gândul meu e-n Amazon.

 

Visam, îmi doream și speram,

dar locul meu tainic din vise

nu-mi este în lucruri permise,

așa cum credeam și voiam.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Uneori

Mai trec, uneori, pe la tine

Să-ți simt răsuflarea fierbinte

Și focul din buzele-ți fine.

 

Mai trec prin aduceri aminte

Și-ți las, peste umeri, săruturi

Din gânduri ce vin să te-alinte.

 

Străbat, ca un vis, începuturi

Din lumea ce-mi pare adusă

Pe aripi albastre de fluturi.

 

Din astre-o poveste nespusă

Își cântă uimirea spre mine

Când vede privirea-ți sedusă,

 

Căci trec, uneori, pe la tine.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Pietricica de seară

O mai aștept, că – deh! – e-așa frumoasă ...

Și se mai face – nu-s de vină eu! –

Așa vrea ea, că e simandicoasă

Și elegantă și … pe placul meu.

 

Da’ nici eu nu mă las: am pălărie

De la Nea Gicu, șef pălărier

Pe care-orice bărbat ar vrea să-l știe

Amicul lui. Pe cinstea mea, mon cher!

 

O duc la teatru-acum, că-n seara asta

E una care-i place ei. În rol,

Că, altfel, n-o suportă – cu-asta, basta! –

Și zice că-i o vampă, zău, parol!

 

Da’ ce-o mai face, frate, că-n lumină,

Îmi pare că e fum la geamul ei?

S-o pieptena și peria-i de vină?

Că arde, prin frecare, alelei!

 

M-am plictisit căci e o oră, iată.

De când o-aștept. ‘i-arunc o pietricea ...

- Au! Prost mai ești! Iar ai făcut-o lată!

Vezi tu! Cobor la tine! Mama ta!

 

Din vol. "Dor de lele"

 

Gânduri fistichii

Scrie-mi gândul pe-o răscruce

cu o pană de lumină

izbucnită când se-nchină

cuiele înfipte-n cruce

sau, prin lacăt de-ntuneric,

îngeri triști legați c-un lanț

într-o margine de șanț

cu aspectul ezoteric.

 

Scrie-l și, răstălmăcindu-l,

rupe-i aripile-n șapte,

fă-l un vis pierdut în noapte

ca pe-un of ce, nedorindu-l,

ți-l îneci în triluri moarte

printre semne reci de carte

sau îl spargi în coji de vise

ca pe smalțul unui dinte

care zimții și-i tocise

prin aducerile-aminte.

 

De l-ai scris, îl ia și-l rupe,

cum ți-o fi și ți-o veni,

într-o oarecare teamă

dintr-o oarecare zi

când, din piept, îți va erupe

oful, ca o cataramă

înnodată c-o năframă

prinsă-n gânduri fistichii.

 

Din vol. “Eterna căutare”