Liniștea de toamnă

Printr-un colț de suflet, a-nceput să-mi fie

Liniște și toamnă, somn adânc de vânt

Obosit de drumul din copilărie

Până-n zări din anii care-l vor înfrânt.

 

Știu copacii toamnei frunzele s-așeze

Ca să fie plase viselor ce vin

Cu tentații care să-i înmiresmeze

Aripile-ntinse-a lacrimă-suspin.

 

Pajiștea din juru-i mai pulsează viață,

Amintiri de suflet vin din depărtări

Și transformă-n rouă pașii grei de ceață

Ce-i puneau pe frunte valuri de uitări.

 

Își alungă toamna, colțul meu de suflet,

Liniștea-i devine cânt de bun-venit

Amintirii care, doar cu un răsuflet,

Somnul rupt de viață l-a însuflețit,

 

L-a trecut prin visul cu o primăvară

Ce mi te-adusese ca pe-un tril de mai

Și-mi revine-n zile când încep s-apară

Semne că, prin suflet, toamna-mi zice: “Hai!”

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Mită statuii mele

Eu, acela care, noaptea, stau de vorbă cu fantome

De prin visurile moarte-n lumea celor ce-or să fie,

Astăzi, duc statuii mele trei buchete hipocrome,

Să i se imprime-n soclu,

Să îi pară, ca și mie,

Că sunt flori cu-arome-n come.

 

Și-am să-i zic statuii: “Hei! – țí-am adus ceva, să taci

O tăcere mai cu viață, nu ca asta, de mormânt!”

Ce să zică o statuie? Ce să-i dai? Ce poți să faci

Ca să nu mai fie mută,

Să împuște vorbe-n vânt?

Pui, la gura ei, trăgaci?

 

Nu! În noaptea asta rece, duc, statuii, pălărie

Și-o așez mai pe-o ureche sau o trag pe frunte, mult,

Să îi țină cald prin cute și să-i pară că e vie.

Poate, doar așa, începe

Ce-o tot rog și-o rog demult:

Să-mi recite-o poezie.

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Visul iubirii

Am să vă spun povestea ce-am reușit s-ascult

Pe-un țărm atât de aspru și de bătut de vânt,

Încât din începutu-i, în tot acel tumult,

N-am înțeles nici timpul, nici locul pe Pământ.

 

E, sigur, din vechime, e de pe vremea când,

Cu sulițe și pietre sau ocrotiți de foc,

Întâii dintre oameni se apărau luptând

Cu fiarele, cu noaptea, cu ultimul soroc.

 

Povestea mea o-ncepe un vânător de-atunci,

Cu ochi lucind albastru, puternic și rebel,

Ne’nduplecat în lupte, neascultând porunci,

Temut de toți cei care se înfruntau cu el.

 

Nu căuta putere – puterea ... el era,

Nu-i trebuia șefia și nici vreun rang înalt;

Voia singurătate, dar și cu ei să stea,

Simțea că el e altfel, iar ei știau că-i alt.         

 

Se-ndepărta adesea de tot ce cunoștea

Chemat de neștiutul ținuturilor noi

Și cu speranța vie de a găsi ceva

Ce-ar duce în uitare întoarcerea-napoi.        

 

Trecuse munți și codri, vânase în pustiu,

Făcuse foc în peșteri deasupra mult de nori,

Băuse din izvoare c-un colorit mai viu

Decât un strop de rouă la prima rază-n zori ...     

 

Se odihnea pe-o stâncă din malul unui lac

Ce-i atrăgea privirea cu apa-i de cristal,

Când i-a-ntâlnit privirea. Înmărmurit, buimac,

S-a întrebat, privind-o: “E-al visului final?                 

 

E ea, aceea care, de-atâta timp, în vis,

Mă cheamă și m-așteaptă, mă arde cu priviri

Pierdute-n ale mele, aceea ce-a promis

Că-mi va opri cărarea atâtor rătăciri?”.                   

 

Iar ea, c-un gest molatic de braț marmoreean,

Și-a întregit chemarea și a rămas a lui

Pe-un țărm pierdut de lume al unui lac montan,

Albastru-n ochi albaștri, adânc în ochi căprui.   

 

Povestea lor, șoptită în adieri de vânt,

La focul dintr-o noapte pe-un țărm îndepărtat,

Mi-a amintit că visul iubirii pe Pământ

Trăia atunci când omul s-o afle a-ncercat.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Chipul iubirii

 Am încercat să te pictez, iubire,

așa cum îmi închipui eu că ești!

Vedeam un chip, un suflet, o sclipire,

iar bietul meu penel … ce zvârcolire,

ce căutări prin gânduri prea lumești!

 

Culorile amestecate-n grabă,

priviri ce, să clipească, nu-ndrăzneau

văzând, pe șevalet, cum se înjgheabă

ca-ntr-un poem, silabă cu silabă,

un vers adus de îngeri ce-l cântau.

 

Iubita mea, ai devenit iubire,

căci, la final, pe pânză-a răsărit

un chip ce nu e gând, nu-i amintire,

ești tu, și mă privești cu-acea privire

de care sunt, demult, îndrăgostit.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

Flutur și înger

Avea o strălucire de safir

Și o plutire fină pentru care

Își colora petalele-n delir,

În vara ce-a trecut, oricare floare.

 

Îi așteptau atingerea divină

“O clipă doar, o clipă de-ar veni!”

Și îl doreau, îl așteptau să vină,

Nerăbdătoare,-n fiecare zi.

 

Le-a mângâiat cu aripile, blând,

Privindu-le cu ochi fierbinți, de jar,

Ce le ardeau și le făceau, pe rând,

Să îi ofere cupa cu nectar.

 

Plutea frumos, pe aripi de zefir,

În vara care tocmai s-a sfârșit,

Iar cerul, din albastru coviltir,

De-un cenușiu spre negru-a devenit ...

 

E-un înger în grădină, o statuie

Cu mâinile întinse peste veci ...

Un flutur, de-o culoare pal-verzuie,

Se odihnește-n palmele-i prea reci.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Toamna pașilor grăbiți

Ce faci tu când plouă și afară-i frig?

Te gândești că mâine, când se va opri,

Eu, nu doar prin gânduri, te voi însoți

Și o sărutare-n plus am să câștig?

 

Te gândești la frunze? E-n destinul lor

Să-și urmeze calea, să-și îngroape-n lut

Un ecou la ceea ce li s-a părut

Că le-ar fi lor cântec și-ar fi plin de dor.

 

Tu, când plouă, suferi? Te gândești că eu

Nu mai am răbdare și aș vrea să vii

Ca un strop, ca două, ploaie să îmi fii,

Și îngheț, și jarul stins la pieptul meu?

 

Cred că mâine-i altfel: iarăși vom fi noi,

Cu priviri aprinse, pași puțin grăbiți

Și mergând alături. Doi îndrăgostiți

Care-și trec prin toamnă pașii, câte doi.

25 oct. 2020

 

Inima din adâncuri

Ținutul de basm al visărilor mele,

Se-ntinde prin pajiști de azi și trecut,

Prin văi de iluzii și-un cer prefăcut

În mii de corăbii, pe-o mare de vele.

 

Un vânt le împinge spre margini muntoase,

Cu faruri de gheață ori suliți de foc

Înfipte la granița Marelui Joc

Ce scrie pe vele cu-atingeri duioase.

 

Revin și-mi transformă ținutul din visuri

În lac de speranță cu suflet ascuns

Prin mâlul nostalgic, cel făr’ de răspuns

La tot ce-i, prin vele, trecut în înscrisuri.

 

Și, totuși, din lacul acela străbate,

Spre ochii de toamnă ai nopții de vis,

Un puls ce-nfioară, de suflet închis

În inima care-n ținutul meu, bate.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Ploaia din gând

Mi-e teamă, ploaie, c-ai să-mi vii mai rece

Decât un gând ce-adânc mă înfioară

Când mă cuprinde, nu mai vrea să plece

Și-aduce-n suflet noaptea de afară.

 

Cu el mă pot lupta: mi-aduc seninul

Din zile-n care cerul mi-e aproape

Iar sufletu-mi respinge tot veninul

Venit cu întuneric să-l adape,

 

Dar nu pot, ploaie, să mă lupt cu tine,

N-aș îndura cu lacrimi reci să-mi vii

Din ochi pe care știi atât de bine

Că îi iubesc demult și-i voi iubi.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Mantii de satin

Visul meu cu tine, uneori, oftează,

Negăsind într-însul clipe ce lipsesc

Din albumul toamnei: cele cu o rază

Care-ți luminează chipul îngeresc.

 

Caută prin toamna care te ascunde

Pagini după pagini, trece iarna grea

Și găsește vremuri care par s-abunde

În blândețea razei din privirea ta.

 

Se întoarce visul și în el plutește,

Printre flori cu-arome strânse în buchet,

Auriul care-ades mă însoțește

Într-un zbor prin visul ce mă vrea poet.

 

Mâinile sunt aripi, gândurile pene,

Șoaptele sunt cânturi ce se scriu pe loc

Peste norii care lasă-nchise-n gene

Râuri de-ntuneric, mări de nenoroc.

 

Muza mea hrănește dorurile-acele

Negăsite-n visuri, prinse în suspin,

În oftat de noapte și-n priviri spre stele

Care par să poarte mantii de satin.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Ploaia noastră

Te așteptam și nu voiam să plouă

la prima întâlnire - și-a plouat

atât de mult încât, înfrigurat,

mi-am zis: “Nu-i ploaie, e … prea multă rouă!”

 

Era, în toamna-ceea, primăvară

în suflet și în gânduri și-n priviri,

era-nceputul unei mari iubiri,

dar a plouat în prima noastră seară.

 

Ai apărut cu soare în privire,

c-un zâmbet cald, cu mersul liniștit,

strălucitoare, plină de iubire.

 

Eram extaziat, îndrăgostit,

te-am sărutat în marea-mi fericire,

iar ploaia, dintr-odată s-a oprit.

 

Din vol. “Chipul iubirii”

 

Delir pe cerul toamnei

Sălbatice arpegii, ce scorburi de copaci

V-au zămislit în tihna pădurii ce-mi cânta

Pe înălțimi de triluri cu singurii tălmaci

Miresmele din ramuri cu flori în sinea mea?

 

Ce linii de pădure vă-nlănțuie mai sus

Decât succesiunea uneltelor de soi

În care se dezmiardă, ca razele-n apus,

O simfonie-n care aveam un loc și noi?

 

E un delir în timpul acum neliniștit,

E scrum pe colțul Lunii, e-n aer altceva

Decât vâslește vântul prin ceruri, ispitit

De zarea-n care lumea nu poate fi a mea.

 

Nici tu nu știi: bagheta  din ramură de-adânc,

S-o-ndrepți spre o pădure ce pare-a fi Infern,

Să dirijezi năpaste cu arme la oblânc,

Ori să alergi pe note ce-ți mai pulsează-n stern?

 

Privești înșiruirea. Sălbatic portativ

Umbrind auzul vremii cu fragede-ntrebări

Pornite fără voie și fără un motiv

În toamna ce se naște sub norii de-ntristări.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Ajunge!

Răsar lumini din lumi de întuneric

Și-ncearcă Universul a-l străpunge

Cu săgetări ce dau aspect feeric

Tabloului de luptă, luciferic,

Din care-ncearcă răul să alunge.

 

Lumina lor, a stelelor mărețe,

Împrăștie în haos și abisuri

Înghețuri ce nu vor să se dezghețe,

Genuni de întuneric și tristețe,

În locul lor, să nască paradisuri.

 

Sunt lupte grele, stele cad răpuse,

Prin întuneric, ard în foc oștiri,

Din tot ce Universul îl umpluse,

Se scurg cenuși, planete descompuse,

Și prafuri ce-și doriseră măriri.

 

Nu sunt învingători, ci doar învinși

În lupte-nverșunate și-ndelunge:

E-un echilibru-n care cei aprinși,

De-l vor schimba, vor fi de-a pururi stinși

De-o voce care va tuna: “Ajunge!”.

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

 

Minuni de toamnă

Era un liliac ciudat, se pare,

Departe de drumeaguri și poteci,

Ferit de vreo privire sau de soare,

Lovit ades de-ale catalpei teci.

 

În primăvară a-nflorit devreme

S-a bucurat un timp chiar de belșug

De raze, apă … n-a avut probleme,

Iar noaptea adormea ușor, sub crug.

 

Cu florile prin jur împrăștiate,

Părea că e un Rai, un Paradis,

Departe de cărările umblate,

Văzute doar de muze ori în vis.

 

În vremea cea toridă de-astă vară

Nu s-a mai bucurat și-a suferit,

Căci frunzele ce-au început s-apară,

Creșteau chiar peste el și l-au umbrit.

 

Curând, în toamnă, sub o ploaie rece

Umbrela cea din frunze s-a mai rupt

Și, în sfârșit, lumina poate trece

Și-o poate savura neîntrerupt.

 

Acum se poate întâmpla minunea

Și iată: liliacul a-nflorit,

Sfidând și vremea, și amărăciunea

Ce-o simte la copacul adormit.

 

E liniștit în vântul ce-l adie,

Privește cerul, norii de bumbac

Și se întreabă: mâine ce-o să fie?

Căci ninge peste flori de liliac.

 

Din vol. “Gândul pierdut” 

 

Frunzele din ploi

S-au apucat afonii de sonete

Și scriu întruna, nu se mai opresc,

De-mi vine să le spun, când le citesc:

- Ce-ar fi să scoateți mâinile din ghete?

 

Când ritmul este iamb în versul vostru,

Accentele-s, la voi, din doi în trei,

Nu ca în versul plopilor acei

Ce nu au soț, dar știu trecutul nostru.

 

De-ați folosi și voi, un pic, tam-tam-ul

Cu palma-n masă la “accentuat”,

V-ați lămuri că tot ce ați creat

Ori n-are ritm, ori este spart (ca geamul).

 

Habar n-aveți, dar voi, pe caii voștri

Crescuți din dări, din pile și frății,

Nu vă opriți și, Doamne, să te ții

Când un poet exclamă: “Nu-s de-ai noștri!”

 

V-aș spune să mai mergeți pe la școală

Și chiar că “Tot ce-ați scris e un gunoi!” .

Sonete? Nu! – sunt frunzele din ploi

Cuprinse, de la naștere, de boală.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Valul firelor de iarbă

Valul firelor de iarbă

 

Iarba încă-i verde, frunzele foșnesc

Iar din umbra mării vălurind în Soare,

Firele întreabă: “Toamna-i încântare

Când atâtea aripi sus, pe cer, vâslesc?

 

Pleacă-n zare triluri, pleacă zile-ntregi,

În alai de clipe strecurate-n nori

Care-ngheață umbre, prevestind ninsori

Ce îngroapă visuri greu să la renegi.

 

E, tabloul toamnei, un tablou  feeric?

Frunzele acelea ce s-au colorat,

N-au culoarea morții? Ce s-a întâmplat

Cu iubirea verde? E-n tărâm eteric?

 

Valul nostru-n freamăt, caută răspunsuri,

Dar din stropi de ploaie nu putem afla

Ce va fi când cerul se va-ntuneca

Și doar albul rece ne va ști, din plânsuri”.

 

Nimeni nu răspunde. Norii par să fiarbă,

Umbra lor se-ntinde, dispărând treptat

Sub un șir de valuri și un vag oftat

Ce se pierde-n lumea firelor de iarbă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Căutări de toamnă

E-o zi mohorâtă de toamnă,

cu frunze ce cad în tăcere,

iar ploaia și frigul te-ndeamnă

să vezi doar a vieții durere.

 

E tristă o zi-ntunecată

a toamnei ce-apasă pe vreme;

sub cerul ce plâns îi arată,

pământul se-ncruntă și geme.

 

Prin aer plutește-o chemare

trezind amintiri cenzurate

prin colțuri ascunse-n sertare

la care doar mintea răzbate.

 

Le vezi și te bucuri o clipă

de cerul senin, de plăcere,

de zile cu râs în risipă,

de-a brizei, pe țărm, adiere.

 

Mai cauți, și-un zâmbet răsare:

găsești, prin sertare trăirea

din zile de vară, la mare,

și-n suflet  e vie-amintirea.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Sărutul trandafirului

Plouă, nu se-ncurcă! Cerul își desface

Pleoapele închise vreme îndelungă

Și licoarea vieții spre pământ alungă

În șiraguri care par solii de pace.

 

Sunt citite-n ultim zumzet de albine

Și de trandafirul care-ntr-un boboc

Crește o speranță: “De-oi avea noroc,

Ploaia îi priește și prea mult n-o ține!

 

De se va desface, de va fi o floare,

I-o voi da iubitei, cu sărutul meu

Și-i voi smulge sacrul jurământ: că eu

Îi voi fi, în viață, unica-ncântare.”

 

Sunt convins că ploaia nu va mai dura,

Chiar de mă ajută să o țin mai strâns

Sub umbrela care-n spațiul mic, restrâns,

Pașii împreună, poate proteja.

 

Cred că-mi place ploaia, dar aștept să treacă

Și un Soare darnic, pe un cer senin,

Să ne încălzească sufletul din plin …

Trandafiru-acela sigur o să-i placă!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Sonetul clipei în deșert

Mi-ai devenit motivul unei clipe

De-a se schimba în flacără sau vânt,

De-a fi silabă-n fiece cuvânt

Și în zadar să nu mi se risipe.

 

Îmi ești motiv de-a clipei bucurie

Când strălucești sub cerul ce-mi e drag

Și te supui puterilor de mag

Ce-ar transforma o clipă-n veșnicie.

 

Când îmi lipsești, mi-e totul un deșert

Cu brațele cerșind un strop de apă,

Dar simt că pot, pustiul tot, să iert

 

Când știu că vii, iar sufletu-mi se-adapă

Din timpul ce devine mai alert

În stropul ce se zbate sub o pleoapă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Sărutul timpurilor neștiute

Noi, când ne-am sărutat? Nu-mi amintesc

De-a fost la început, de-a fost în vară ...

Sărutul nostru, tandru și firesc,

A fost când ne-am privit întâia oară?

 

Îți amintești ce simplu, natural,

Acele buze și-au unit dulceața

În spațiul devenit atemporal

Când, în sărut, simțeam, eternă, viața?

 

Mai știi cât a durat? Eu nu mai știu

Și nici nu vreau, dar cred că-n veșnicie,

De-ar fi la fel sărutul, de-ar fi viu,

Ne va-nsoți. Așa aș vrea să fie!

 

Iar de va fi atunci cum a mai fost,

Înseamnă că, prin viețile trecute,

Era mereu cu noi, era al nost’

Și-n timpurile noastre neștiute.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”