Sunete prăfuite

De-atunci, trecut-au anii, cu bine și cu rele,
Cu primăveri iubite și toamne de-ntristare,
Cu clipe de iubire sau, uneori, de-acele
Ce îți provoacă teamă și chiar îngrijorare.

Erau doar clipe calde, abia ne cunoscusem,
Când construiam, pe țărmuri, castele de nisip
Și ne iubeam sub stele și-n casa ce-o făcusem
În satul de la mare, cu zâmbete pe chip.

Au fost apoi acelea în care, înghețate,
Priviri, pe vremuri calde, au devenit de sloi
Sau săbii oțelite, tăioase,-abrutizate,
Ce ne-mpingeau spre țărmuri sălbatice, dar noi.

Revin acum în casa ce ne servea odată
Drept Paradis vremelnic, în Parnas adăpost,
Împing ușor de ușa ce scârțâie mirată
Și îmi aduc aminte de timpul ce a fost,

Mă-ndrept spre o măsuță și mai pornesc o dată
O muzică divină din vremurile vechi
Ce pare să trezească fantome de-altădată
Ce-aleargă peste ziduri, dansând, perechi-perechi.

Aș vrea să fii cu mine, să-ți urmăresc privirea
Cea caldă, dezarmantă, cum o aveai aici,
Să-ți simt aroma dulce, să simt din nou iubirea
Din vremurile-n care, în tot, eram complici.

Din pumnul strâns, un deget începe să tresalte
La muzica-nvechită din vechiul fonograf,
Din suflet, o poveste îl face să exalte...
Te scrie, ca în transă, pe-un șevalet de praf.

Din vol. "Chipul iubirii"

Munay-Ki

Ascult chemarea nopții cu plăcerea
pe care-o simt când vocea ei mi-alină
durerea unei pietre de lumină
din șarpele ce-a inventat durerea,

Spirala unui foc ce se ridică,
formând vârtejul cel pierdut în noapte,
înconjurând din stele numai șapte
în ritualul celor fără frică.

O-aștept pe ea, ca ghid, să mă conducă
în căutarea pietrei mele Pi,
sau, după rituri noi, să îmi aducă
a opta piatră, care îmi va fi,
în viața ce-a trecut ca o nălucă,
speranța într-o infinită zi.

Din vol "Oare"

Tu cine ești?

Ești doar o frământare a timpului uitat

sau ești zeița care nicicând n-a abdicat
și-a zeilor putere spre oameni o îndrepți,
trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepți?

Ești o închipuire, ești nimfa din păduri,
doar o hamadriadă ce, uneori, te-nduri
să ieși din lumea-ți verde, din casa ta de vis,
spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?

Ești poate un oracol, ce-apare din vechimi
cu soarta mea în mână: abisuri, înălțimi,
înscrisuri ne-nțelese, pe-un pergament de timp
mesaj din alte vremuri, venit de prin Olimp?

Fiica neștiută a unei energii
ce-n viața pământeană, cu ai naturii fii,
a fost însărcinată, de la pămînt la cer,
cu viața ce apare din marele mister?

Ești marea mea-ntrebare, ești o minune azi,
iar dacă ești venită din cer sau dintre brazi,
din marile legende sau, poate, din povești
și vrei să-mi fii iubită, răspunde-mi: cine ești?

Melodia noastră

Eram deja demult în gândul tău
Iar tu erai zeiță pentru mine
Nu ne-ntrecea iubirea niciun hău
Sau cele mai înalte culmi alpine.

Eram sedus, eram îndrăgostit,
Eram cum alții n-ar putea-nțelege,
Eram și cucerit și fericit,
Eram deasupra de uman sau lege.

Priveam în jur ca de pe-un ring de dans
În care noi dansam o melodie,
Iar viața noastră, dulcele balans,
Era doar pas în doi și armonie,

A fost atunci și nu s-a terminat
Căci melodia noastră e eternă,
Revine în surdină, repetat,
În variantă nouă, mai modernă.

În noaptea ce-a trecut, iar am dansat
Ca într-un ritual, ca-ntr-o poveste
În care eu, ca prinț, te-am invitat,
Privind în ochii-ți cu luciri celeste.

Pluteam cu tine-n brațe și-mi doream
Ca țărmul să rămână-n depărtare,
Se terminase dansul, dar păream
Sub vraja unui răsărit, la mare.

Din vol. "Gândul pierdut"

Ultimul gând

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Și mușcă pământul.
E iadul acvatic.

Privește spre cer și adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credința-i deșartă.

Își simte, de-acum rădăcinile-n apă
Și știe că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ține.
Sfârșitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când știe că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Și nu plâng pe maluri.

Își lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subțire, ce-așteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe țărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.

Din vol. "Zece"

Vorbe nespuse

Mi-e greu să îi spun, simt un gol,
Iar nodul din gât mă trădează,
Aș vrea să-i vorbesc, dar nu pot,
Ceva mă blochează.

Încerc să m-agăț de un gând,
O luptă se duce în mine,
Am vorbe nespuse de dor
Ce-ar vrea s-o aline.

De mână o strâng într-un spasm,
Neliniștea-mi se agravează,
În ochii săi triști o privesc,
Ea tace. Oftează.


Din vol. "Gândul pierdut"

Lumini și umbre

“Lumini și umbre” ar putea să pară
descrierea lui Rumi a iubirii
cuprinsă-n astrolab, dar legea firii
e însăși existența ei. Stelară?

Au, oare, toate stelele lumină?
Le paște, oare,-o soartă-atât de sumbră
pe cele care s-au născut în umbră
să-și plângă neiubirea în surdină?

E greu de descifrat cum de apare,
se naște, crește peste timp … sau moare,
apare-n altă parte și mai mare,
valsează între umbră și lumină,
vioaie, fragedă și libertină.
… o fi ajuns și pe la mine, oare?

Din vol. "Oare"

Dansul inimii

Mergea la nedeie, în vale,
săltând pe poteca spre râu
cu ochi scăpărând de plăcere,
cu părul ca într-o -adiere,
cu ia legată la brâu.

Știa că-i frumoasă, dorită
de toți tinereii din sat,
dar inima ei se păstrează,
în suflet, de dor mai oftează,
căci, încă, mai e de-așteptat.

Se prinde în hora cea mare,
flăcăii-s cu ochii pe ea,
taraful se-ntrece pe sine,
prin jur se întâmplă destine,
bătrânii, și ei, ar dansa.

Dar, brusc, totu’-n jur se oprește,
și tace când, dintr-un caval,
aude o muzică nouă,
și-o boabă micuță de rouă
din ochi îi țâșnește năval.

În liniștea ca de poveste
aude, ținându-i ison,
vibrându-i în suflet, vioară,
iar inima ei, prima oară,
pulsează cu alta, în ton.

Din vol. "Zece"

De-ai fi

De-ai fi un trandafir bătut de vânt,

M-aș face-al trandafirilor veșmânt;
Aș fi un glob de sticlă, un cristal
Și-aș vrea să fiu ușor precum un voal.

De-ai fi o pasăre rănită-n zbor,
Aș vrea, cu tine-n brațe să cobor,
Să te așez, ușor, să te ajut,
Și să-ți alin durerea c-un sărut.

De-ai fi corabia pierdută-n val,
Aș vrea să fiu reciful de coral,
Să te ascund de-al valului avânt
În portul liniștit dinspre pământ.

De-ai fi domniță într-un greu război
Ce ne-ar amenința pe amândoi,
Aș vrea ca eu să stau în fața ta
Și să-ți ofer, ca scut, inima mea.

Somnul dintre vise

Te simt, iubire,-n somnul dintre vise,
te recunosc în freamătul din noapte
al gândurilor prefăcute-n șoapte
și-n mângâieri ce nu pot fi descrise.

În primul vis, am cunoscut iubirea,
în gesturi tremurânde și confuze,
în dansul ce-a-nceput să ne amuze,
și ne-a adus sărutul, fericirea.

Tu mă veghezi în somnul dintre vise,
eu îl aștept pe-acela ce-o să fie,
în care-aș vrea să stau o veșnicie,

în lumea faptelor demult decise,
a gândurilor calde și depline,
și-apoi să mă trezesc din vis … cu tine.

Din vol. "Oare"

Dor străin

Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Și nu știu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simțuri ciudate, din pene veșmânt,
Și pofte sălbatice, crunte.

Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
Un corp muritor să mă cheme;
Eram printre stele, o clipă-am murit,
Și poate vreun zeu m-a cules și-a dorit
Să zbor prin înalturi o vreme.

Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
Ceva pentru-o clipă-mi apare,
Și parcă aș ști ce-am să fiu de-am să mor,
Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
De vechea, eterna mea stare.

Nu știu cine-am fost și de unde-am venit,
Pot numai să-ncerc să-mi închipui
O lume ciudată și-un zbor nesfârșit
Prin spațiul imens și de stele ticsit,
Ocean ce-și agită nisipu-i.

Acum sunt aici și privesc împrejur
Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
Dar totuși străin, într-un simplu sejur,
Cu dor nesfârșit de acasă.
 
Din vol. "Gândul pierdut"

Văpăi

M-am hotărât, în lunga aşteptare,

să te pictez aşa cum simt atunci

când gândul ţi se-aşază la picioare

şi-aşteaptă, fericit, să-i dai porunci.

Cu ochii-nchişi, doar gândul să-i deschidă,

ridic privirea înspre chipul tău,

biet fluture ieşit din crisalidă,

păşind în lume din trecutul său.

Îți văd privirea calmă, cu safire

în care se-oglindeşte gândul meu,

pictez azurul mării-n adormire

sub mângâierea unui alizeu.

Se-adună norii negri la fereastră,

umbrind copaci cu frunzele gălbui,

şi-mi tulbură pictura mea albastră,

iar ochii tăi devin acum căprui.

Coboară seara, a-nceput să plouă,

copacii se frământă, frunze cad,

îmi caut o culoare, una nouă,

căci ochii tăi au devenit de jad.

Deja-i târziu, e ora de culcare

când tu apari, iar ochii mei, văpăi,

te-ntreabă obosiţi, cu disperare:

- Iubito, ce culoare-au ochii tăi?

Din vol.. "Gândul pierdut"