Alintări de vise

În umbra ta, se mișcă, valuri-valuri,
lucind alene, gânduri ce-mi apar,
te-nvăluie-n priviri și-apoi dispar
în lumi nedeslușite, prin portaluri.

Revin, plutind pe ape liniștite,
te caută, din nou, și te găsesc
în trupul tău, pe care-l copleșesc
cu sărutări fierbinți, nepotolite.

Iar gândurile tale? Nu mai ai!
La mine-s toate, mă iubesc în voie
în timp ce tu, printre-ale mele, stai.

Iubita mea, mă pierd de bunăvoie
în alintări de vise. Ce spuneai?
Că sărutări o viață o să-mi dai?

Din vol. "Călător prin gânduri"

Descărcări de suflet

Sărutul nostru-i altfel, e-o trăire
pe care-o știm demult, căci a mai fost
în alte lumi, de care n-avem știre
-secretul e al sufletului nost-

E o-ntâlnire dincolo de fire,
în care nu-i prezent și nici trecut,
ci doar atingerea în regăsire
a celor ce, o vreme, s-au pierdut.

Se manifestă ca o descărcare
a tot ce niciodată nu vom ști,
căci doar iubirea este-aceea care
decide cărui suflet va vorbi.

Iubita mea, hai să le dăm o șansă
și, printre buze, lucruri din trecut
să povestim în minunata transă
a sufletelor noastre, prin sărut!

Din vol. "Chipul iubirii"

Povestea unei Cenușărese

“A fost odată”, da, și îmi plăcea!

Trăiam povești în marile castele

Sau prin păduri cu vrăjitori și iele,

Iar viața o poveste îmi părea.

Eram cu o prințesă uneori,

Și, mult mai des, cu regii, cavalerii,

Dând dezlegare minții și puterii,

Doar binelui să-i fim apărători.

Eram copil, eram în lumea mea,

Credeam în feți-frumoșii din poveste,

Dar totul a trecut și, fără veste,

Am căpătat o eroină-a mea:

Cenușăreasa ce-n al nopții miez,

Temându-se de calda mea privire,

Cu inima bătându-i în neștire,

N-a vrut ca în poveste s-o urmez.

Eram acolo, însă n-au putut

Privirile-mi să îi găsească urmă.

A dispărut … și uite-așa se curmă

Povestea ce-am lăsat-o în trecut.

Din vol. "Călător prin gănduri"

De-ar fi

De-ar fi să fiu acela care-n visuri

te poartă-n brațe lin, ca într-un zbor

deasupra nesfârșitelor abisuri,

atunci m-aș face, pentru tine, dor.

De-ar fi să fiu, în gândul tău, acela

pe care-l vrei, pe care îl dorești

să-ți fie-n calea ploilor umbrela,

atunci aș fi chiar gândul ce-l gândești.

Iar, dac-ar fi să-ți fiu alături, ție,

în zborul de sfârșit, spre alte lumi,

aș vrea ca noua viață să îmi fie

un drum pe care tu să mă îndrumi.

Nu știu ce-aș vrea, dar tu, desigur, știi,

căci ai, în suflet, ca ecou: “De-ar fi ...”.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Călător prin gânduri

Sunt călător prin gânduri în vremea dinainte,

Pe vechi poteci lăsate în urmă, nealese,

Ș pot să merg pe ele spre multe alte ţinte,

Să-mi stăpânesc emoţii adesea ne-nţelese,

Să-i pun călătoriei toţi paşii în cuvinte.

Ajung şi trec prin ziua în care o răscruce

Mi-a fost mai importantă și-mi devenise halta

Din care  o potecă ştiam că mă va duce

Acolo unde-i numai o cale, făr-o alta

Înscrisă în destinul ce viaţa ne-o conduce.

Era pe drumu-acela şi mă chema, din noapte,

Un glas pe care gândul îl ştie şi-l ascultă,

Dar azi n-am cum alege cărări ce cheamă-n şoapte,

Ci caut în tăcere, pe harta mea ocultă,

Trasee neparcurse, cuvinte noi şi fapte.

Sunt călător prin gânduri, rătăcitor prin vise,

Pescar ce etalează capturi din vieţi străine

Şi le aşterne-n rândul cuvintelor nescrise

Ce, la lumina zilei, dezvăluie destine

Din lumea ce ascunde potecile omise.

Din vol.“Călător prin gânduri” (coperta 4)

Noaptea razelor de lună

Raze moi de lună, șoapte-n lin descânt,
Fie-a voastră cale nopții să-i rămână
Drum ascuns iubirii, calea spre Pământ
Dinspre veșnicia - timpului stăpână.

Raze diafane, fire de lumină
Strecurate-n taina stropilor de nor,
Fie-vă izvoare patul de hodină,
Frunzele-nverzite – leagănul de dor.

Raze reci de lună, raze argintii,
Mai șoptiți-mi, iară, cântul vostru sfânt,
Faceți ca, prin ape, pietre sidefii
Să rețină-n ele notele-n cuvânt

Și să pot, în versuri, totul să adun
În poemul nopții razelor de lună
Ca să mă ajute oamenii să-mbun
Într-o lume care pare să apună.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Podul cu frunze

Pe vechiul pod și-au scuturat salcâmii
și ultimele frunze care știu
că-n primăvară îi era fântânii
de dincolo, un drum … de-acum pustiu.

Pe-atunci, scăldate-n razele de soare,
de-un verde ce râdea sub adieri,
păreau că-n fericire, iubitoare,
vor străluci în multe primăveri.

Se-adună, tremurând, în vântul rece,
la marginea uitării, pe un pod,
murind încet, dorindu-și, doar, să plece,
din lumea care,-acum, le scaldă-n glod.

La vechiul pod, chiar gândul se oprește,
privindu-l trist, doar uneori cu dor,
se-ncruntă, se întoarce și pornește
spre alte locuri și c-un altfel zbor.

Sunt două lumi, legate altădată,
cântate în poeme de-un rapsod
pe drumul care îl ducea odată
prin lumi unite printr-un simplu pod.
 
Din vol. "Oare"

Actorul

Îmi place să simt cum simțeam mai demult,
Emoții, fiori și-al iubirii tumult,
E simplu, și-o fac: închid ochii și tac,
Sunt eu, sunt la fel, nu pot să mă prefac!

Eu spun ce gândesc, ce visez, ce doresc,
E greu să m-abțin să nu-ți spun “Te iubesc!”
Am ochii închiși, dar nu sunt într-un vis,
Tu poți să m-auzi, sunt real și deschis,

Îți scriu ce-am simțit, unde-am fost, mai apoi,
Mă zbat să scurtez depărtări dintre noi,
Îți caut surâsul și-un zâmbet, dar … of!
Tu te-ai îmbătat cu-n poet filozof,

Începi cu reproșuri, mă cerți, apoi fugi
Te chinui cu-n verb: “a pleca”, să-l conjugi,
Te chem înapoi, în al nostru decor,
Dar tu, furioasă, îmi spui: “Ești actor!”

Din vol. "Gândul pierdut"

Umbre de lumină

Vânt și ploaie rece, gânduri sprijinite
Pe a mâinii umbră, rece-acum și ea,
Ochi din care scapă goale, umilite,
Umbre de lumină peste o podea.

Lacrimile ploii se lungesc pe geamuri
Și se-ntind spre margini, parcă ireal,
Lasă loc privirii să se-aștearnă-n ramuri
Goale, reci și ude-n timpul agonal.

A-nghețat privirea și coboară-n iarba
Care-și culcă vârfuri galbene, sub vânt,
Spre piticii care își apleacă barba
C-o figură tristă, fără un cuvânt.

Printre norii negri, nu-i rost să pătrunză
Raze de lumină … soarele…un pic,
Pe o bancă veche s-a lipit o frunză,
Singură în moarte, așteaptând … nimic.

Din vol. "Gândul pierdut"

Vulcanul înghețat

E frigul, oare, care mă pătrunde

Sau doar fiorul zilei reci de toamnă

Ce mă priveşte blând şi mă îndeamnă

Să-mi scot din suflet dorul ce se-ascunde.

E-atât de frig acum, atât de rece

În sângele ce ieri ardea prin vene

Ca lava ce se scurge în ravene

Umplând tot spațiul gol pe unde trece.

Să-mi fi rămas, cumva, un gol în care

A tot crescut răceala şi uitarea

Ce-au construit acolo închisoarea

Şi-mi ţin un dor ascuns de nepăsare?

De-ar fi aşa, cum ştiu că el rezistă

Şi că vulcanul va erupe iară?

L-aș vrea eliberat. Cu el afară,

Nici toamna n-ar mai fi atât de tristă

E frig, dar mai aştept, oricât ar ţine,

Ceva să se întâmple: o fisură

În grotă, suflet, teamă sau natură

Şi-atunci va fi și cald, va fi și bine.

Din vol. "Eterna căutare"