Pasărea de foc

 

Din lumea ei, urcând, misterioasă,

S-a așternut în gânduri ca un zbor

Deasupra de tenebrele ce-apasă

Pe-un timp ne’ndurător și curgător.

 

Am ferecat-o-n brațe de tăcere

Ca un avar ce ține strâns, la piept,

Averea adunată-n coliere

Ce-i aparțin pe viață și de drept.

 

Un cânt senin și plin de duioșie

A fost de-ajuns tăcerea să-mi înfrâng

Și cântul ei, ecoul meu să fie

Când trupul vreau, în brațe, să i-l strâng.

 

E-un zbor în doi, e ca o sărbătoare

În care, împărțind același loc,

Simțim, în sânge, taina arzătoare

Și nemurirea păsării de foc.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Neliniști de seară

 Aud chemarea zilei când noaptea mă-mpresoară

Și strigătul luminii în visurile ei,

Neliniști mă inundă în fiecare seară

Când cerul licărește-n alaiuri de scântei.

 

Parfumuri mă inundă, aromele dansează

În umbre ce se-nalță purtate printre nori

Ascunși prin întuneric, împinși de câte-o rază

A lunii ce-i gonește departe, înspre zori.

 

Pe buze, murmurate, cuvintele-mi sunt șoapte

Ce se avântă-n ceruri cuprinse de fiori,

Amestecate-n forfot de aripi și de noapte

Cu larma primăverii din zborul de cocori.

 

Cuvintele acelea sunt ruga mea de seară,

Sunt gânduri ce se-nalță în șoaptele-cuvânt

Purtate înspre ceruri, cu vina-n primăvară,

Căci a venit prea plină de tine, pe Pământ.

 

Din vol. "Călător prin gânduri" 

Cupa de dor

 Zâmbea lumina mea uimirii tale

ținută în privirea-mi caldă strâns,

cu grijă ca pe-a lacrimilor cale,

să șteargă urma ultimului plâns.

 

Și ți-am zâmbit de-atunci, trecând prin vreme

și-ți mai zâmbesc și azi, iubita mea,

când îți pictez iubirea-mi în poeme

și-ngenunchez, umil, ‘naintea ta.

 

Ca și atunci, privirea mea revarsă,

în unduiri  din faldurile ei,

o flacără ce curge și se varsă

asupra ta c-o mare de scântei.

 

De vrei nectarul zeilor să bei,

fă-ți buzele o cupă, iar izvor

îți voi fi eu, turnând prin ochii mei

tot ce am strâns în clipele de dor.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Ecoul clipelor din recviemuri

 

În podul casei vechi, privind în jur,

Îmi simt în piept rumoarea unor vremuri

Ce prind treptat, în amintiri, contur

Și se înalță-n voci din recviemuri.

 

Abia se-aude un vacarm tăcut

Ce urcă și se-agață de o grindă

Ca un fuior de lână din trecut

Rămas netors de-o mână suferindă.

 

O rază-n care firele de praf

Își caută dormirea viitoare,

Se-ntinde către liniștea din vraf

A cărților lăsate în uitare.

 

A fost o vreme-a lor, aveau un rost

Și aduceau în suflet bucurie,

Erau, în lupta vieții, avanpost

Și un atu în tot ce-a fost să-mi fie.

 

Din amintiri ce capătă contur

În chipuri ce renasc de printre vremuri,

Prin vechiul pod, mi-e greu să mai îndur

Ecoul clipelor din recviemuri.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Altarul esenței de jar

 Îmi era de ajuns o zvâcnire de vânt

Ca să urc spre tării, să-ntâlnesc heruvimi

Neștiuți pe sub nori, să-i declar serafimi,

Mai frumoși, mai școliți, mai abili în cuvânt.

 

Când zburdam cu acei aripați nevăzuți,

Îmi eram ca-ntr-un vis plin de stele, dar gol

De orice, de oricum, de nimicul din stol,

De arginții plătiți pe un dram de virtuți.

 

Mi-am ales ritmuri noi și-am dansat, nesătul,

Și prin cer, și prin Iad, cu elan și năduf,

Am fost mag, am fost zeu pe sub pene și puf,

Am avut tot ce-am vrut, pân’ la clipa „Destul!”.

 

Când, simțind c-au venit ploi din cer, cu pământ,

Mi-am retras din priviri licărirea ce-a fost,

Am ieșit, brusc,  din visul trecut în anost,

Desuet și pierdut, ca zvâcnirea de vânt.

 

Sunt în pace, acum, sunt același de ieri,

Cu priviri ce sclipesc a esență de jar

Ce mai poartă în el o chemare-n altar

Construit de un vis ce-a născut primăveri.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Aripile iernii târzii

 

Din iarna care s-a ținut departe,

N-a mai rămas nimic. Prin amintiri,

Nu mi-a lăsat de viscol biciuiri,

Nici gânduri care negrul lor să poarte.

 

Aș fi uitat oricare din trăiri

De n-ar fi fost o iarnă mai aparte,

Cu zile ce păreau a fi de marte

Și nopți din ale toamnei moșteniri.

 

Dar s-a întors, prin vânturi, furioasă,

Cernând zăpezi pe florile ivite

În primăvara ce părea frumoasă.

 

În toiul ei, privirile-mi uimite,

Plângeau când călători întorși acasă

Piereau în zbor de aripi chinuite.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Carusel

Arunci pe o pânză culoare
Și-o vrei transformată în noi,
Dansând pe un ritm oarecare,
Dar îndeajuns pentru doi.

Ești bun, ești maestrul iubirii,
Cu tușe-n destin, Demiurg
Al zilei și nopții, al firii,
Ești zori, dar și-al vieții amurg.

Iar noi, deslușiți printre ape
Trasate c-un vârf de penel,
Prefacem, prin strângeri de pleoape,
În cețuri, un vast carusel.

Etern în tabloul ceresc,
Câți, oare, prin dans, îl slăvesc?

Din vol. “Eterna căutare”

Furtuna

 Se destrăma făptura ei cioplită

Sub dalta nebuniei unui gând

Ce îl vedea alături de-o ispită

Pe care o-ntâlnise de curând.

 

Și îl credea, aceea, încă verde,

Și îi părea ales și de păstrat,

De prins grăbit, cu grijă de-a nu-l pierde

Cât încă nu-i un gând întârziat.

 

Atât era: ispită pe-o cărare,

Iar el trecea, visând pe drumul lui

La zări de-apus, departe-n lumea mare,

Acolo unde nu-i al nimănui.

 

Furtună-a fost, cu vânturi de-ntuneric,

Tornadă ce se-nalță într-o clipă,

Purtând nisipul negru, luciferic,

Prin plânsul din a timpului risipă.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Sonetul zorilor de fum

 

Mi se năzar, în zorii ca de fum,

Cuvinte vechi, în treceri fără scop

Prin gânduri care-au devenit postum

Sub cruci din lemul fără soț, de plop.

 

Mai trec și umbre, siluete vagi,

Nedeslușite, căutându-și drum

În urmele bastoanelor de magi

Pe nopțile de ieri, pierdute-acum.

 

Sunt umbre ca un murmur de cuvânt

Pe care-aș vrea, cumva, să-l înțeleg

Ori, de nu pot, să îl arunc în vânt

Și, că l-am auzit, să pot să neg.

 

Iar ce-mi doresc, în zorii ca de fum,

E să pășesc pe-al murmurului drum.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Primăvara magnoliilor

Azi, am văzut copacii cu mii de flori pe ramuri,

Încât un gând de-o clipă prin minte-a apărut,

Legat de albul iernii, de frigul ce-a trecut,

Dar l-au strivit miresme de-atâtea noi balsamuri.

 

Parfum de primăvară, de aer ce dezgheață

Zăvoarele din inimi și tot ce zace-nchis

Cu lanțuri de-ntuneric venite din abis

Ca-n suflete s-aducă a lumii neagră față!

 

Bondari, albine, fluturi și multe dintre doruri

Se-amestecă-n petale, pe lujerele verzi,

Pe amintiri și clipe ce-ai vrea să le dezmierzi

Și să le-amâni plecarea și spre uitare, zboruri.

 

E-o nouă primăvară, o primăvară-n care

Seninul meu din suflet se-arată în priviri

Ce spun că frigul, norii, sunt numai amăgiri

Ce n-au să încolțească și nu-s, în mugur, floare.

 

Aștept ca dinspre ceruri să îi apară solii,

Cu strigăte-n triunghiuri sau tril învălmășit

În zbor trecut de norii ce, iată, au pierit

Sub Soarele din marte, când înfloresc magnolii.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

Visul neștiut

 De-mi vei veni

Prin gânduri, iară,

Să-mi vii plutind ca într-un vis

În care numai eu voi ști

Că voi dansa întâia oară

C-o floare albă

De cais.

 

Iar dacă eu

Îți voi cuprinde

Petale-n brațe de dorinți,

Ascunde-te la pieptul meu,

În suflet ca să poți aprinde

Lumina stelelor

Fierbinți

 

Și vom dansa

Pe-a nopții scenă

Un dans cum nu s-a mai văzut

Și cum nicicând nu s-ar putea,

Pe-o altă-a visului arenă,

Dansa, cum o vom face-n visul

Neștiut.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Lacul de sub Stânca Șoimului

 Lacul de sub cuibul șoimului de stâncă

Din ținutul aspru-al golului de munte,

Își adună-n apa rece și adâncă

Razele de Lună care-i cad pe frunte.

 

Noapte-apăsătoare, liniște deplină,

Fantomatic, lacul își trăiește-n vise

Dragostea naiadei care-i mai alină

Din durerea pentru ceea ce iubise.

 

Răsăritu-i este visului sfârșire,

Iar întreaga ceață înspre nori dispare

Când un zbor de aripi vine cu iubire,

Lacului să-i fie înc-o alinare.

 

Pe oglinda-i rece, două siluete

Își reflectă-n unde albul ne-ntinat

De iubiri trecute sau iubiri secrete,

Pure ca Lumina care le-a creat.

 

De pe stânca-naltă, pasărea de pradă

Își mijește ochii, îi privește-n pripă

Și întoarce capul – nu mai vrea să vadă

Dansuri noi, în taină, cum se înfiripă.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Albastrul visurilor

 

Răsăritul, astăzi, e un alt apus

al atâtor visuri care se retrag

într-un timp ce-mi pune traiul mai presus

chiar decât puterea vrăjilor de mag.

 

Umbra ta se-ntinde peste un deșert

gol de-o altă umbră, gol de vechiul vis,

doar cu amintirea unui vânt inert

așternut pe timpul care l-a ucis.

 

Gândul meu devine un rătăcitor

picur de albastru pe-un regat pustiu,

urmărindu-ți pașii, lacrima de dor,

dar păstrând în sine tot ce-l ține viu.

 

Din privirea-i caldă, noi culori se scurg

peste lumea-n care gândurile pier

și transformă zorii ce păreau amurg

într-o zi cu visuri ce dansează-n cer.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Gânduri șoptite

 

Căutam să-ți prind privirea într-o plasă de albastru,

Să-i simt zbaterea în brațe de alinturi ce scânteie

Într-o odă-a bucuriei care,-asemeni unui astru,

Îmi pulsează-n piept și cântă pentru-o singură femeie.

 

Încercam să-mi pun opreliști la îndemnurile care

Îmi cereau să-ți prind o mână, s-o sărut, s-o țin închisă

În căușul mâinii mele, în dorita ei strânsoare,

Să fac liniile vieții una în cealaltă scrisă.

 

Aș fi vrut, cu tine-n brațe, dincolo de lumea toată,

Să mă pierd ca noaptea-n ziuă, să dispar ca ziua-n noapte,

Să-ți fiu Soare ce răsare, să-mi fii Luna ce se-arată

Îmbătată de lumină și lumina mea în fapte.

 

Aș fi vrut, dar cum poți, oare, să ajungi ca, de prin visuri,

Să culegi și să-ți rămână florile de-acolo-n viață?

Sunt doar gânduri care-ncearcă să pătrundă-n paradisuri

Și se pierd în umbra nopții. Tu-mi zâmbești. E dimineață.

 

Din vol. “Eterna căutare”

.

Păsări rătăcite

Era, în aer, o chemare nouă,

Iar sângele-a răspuns, a fremătat,

Și zborul lor, pornit neașteptat,

Le-a înălțat spre ceruri pe-amândouă.

 

Zburau alături peste-o lume care

Abia se mai zărea de peste nori,

Se mai strigau discret când, uneori,

Nu se vedeau pe-a cerului cărare.

 

 A fost ca într-un vis, când o furtună

I-a abătut din liniștitul zbor,

I-a despărțit și-a vrut să îi răpună.

 

În drumul devenit rătăcitor,

Sub soare sau sub razele de lună,

S-au îndreptat, stingher, spre cuibul lor.

 Din vol. "Oare"

Aliaj

 

O altă zi se-anunță în vechiul colț de lume

Ce-apare de sub cețuri în liniștea din zori,

Iar scurtele momente îmi par alese-anume

Să facă-n dimineață risipă de culori.

 

E doar o mică fermă, c-o margine aproape,

În miljocul câmpiei, de-un mândru pârâiaș

Ce-și poartă într-un susur alunecări de ape

Alături de o casă, al dragostei sălaș.

 

E mică, e modestă, dar are-n ea căldura

Pe care au adus-o, în suflete, cei doi,

Deprinși cu viața aspră, cu munca și natura,

Neînfricați pe drumul ales de amândoi.

 

E-un început, e bine, e visul lor în care

Au vrut ca, împreună, cu muncă și curaj,

Să se impună vieții în greaua încercare

De-a fi, ca la metale, un tot, un aliaj.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

Visul din zori

Regăsește-te-n privirea ce-ți aduce mângâiere

Și în buzele tăcute care nasc înfiorare

Coborând ușor pe umeri într-o caldă adiere

Ce se pierde ca suspinul unui val pe-un țărm de mare.

 

Vezi în ochii mei seninul și plăcerea din trecut,

Visul ce ți-am fost și, încă, îți răsare-n amintire

Ca un vânt ce te-nfioară când sărutu-i nevăzut

Îți învăluie făptura și te-mbată cu iubire?

 

Vino, brațele-mi te-așteaptă, pieptul meu să-și afle dorul!

Tu, o Ană renăscută ce se vrea în el zidită,

Eu, acela ce-și dorește să îți fie ziditorul,

Noi, înlănțuiți în clipe de iubire împlinită,

 

Să privim uimiți cum zorii, apărând neașteptat,

Ne descoperă din umbra nopții noastre împreună

Și pictează peste cerul care încă-i înstelat 

Nori ce au culoarea vieții, nori de dragoste nebună.

 

Vino și te regăsește în știuta mângâiere,

În privirea mea tăcută și pe buze ce-ți șoptesc:

“Tu-mi ești viața, tu-mi ești visul, tu-mi ești clipa de plăcere,

Tu, de cer mi-ai fost ursită, ție-ți spun că te iubesc ”.

 

Din vol. "Eterna căutare" 

Lumina razei de amurg

Era o zi când cerul se pregătea de-amurg

Și își chemase norii, luminii să-i păzească

Suspinele de raze pe drumul ce-l parcurg

Spre zori străini ce-așteaptă și ei să le iubească.

 

M-am ridicat, cu gândul, pe nori de înserare,

Să prind o rază care, cu strălucirea ei,

Să-mi fie o lumină, să-mi fie alinare

Și răsărit pe cerul ascuns în ochii mei.

 

Iar gândul, cu o plasă de visuri ne-mplinite,

Găsind pe cer o rază pierdută-ntr-un suspin,

A învelit-o-n mreaja cuvintelor menite

S-o facă să se rupă din vechiul ei destin

 

Și mi-a aprins lumina sub cerul ce-nnoptase,

Iar ochii mei, luceferi, din noaptea-ceea, vii,

I-au fost ei, razei mele, lumina ce-o lăsase

În mine să pătrundă, în prima noastră zi.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Muguri de stele

 E-o primăvară nouă și gândul mă îndeamnă

Să îmi îndrept privirea spre zorii ce-mi apar

Ca muguri pentru zile aduse-n calendar

Pe aripi dintr-o vreme confuză, ca de toamnă.

 

Când mugurii aceia se vor crăpa-n lumină,

Îmi voi lăsa privirea să creadă că-i miracol

Întregul zbor de aripi ce fac, pe cer, spectacol

Și tot ce viață nouă încearcă să devină.

 

Voi trece-n înverzire culorile uitate

În pânzele de gânduri ce tremură în gri

Și-n amintiri ce-așteaptă să redevină vii,

Pe ramuri, lângă muguri, să fie-aliniate,

 

Iar dacă, dintre ele, se vor ivi petale

Ce vor primi lumină și lacrimi dinspre cer,

Voi crede-n primăvară și voi putea să sper

Că zilele din muguri sunt providențiale.

 

Abia atunci, din gânduri și dorurile mele,

Îmi voi clădi speranțe și voi începe-un zbor

Spre zări ce mă așteaptă, sub cerul protector,

Cu muguri care, noaptea, se vor preface-n stele.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

https://youtu.be/665YztJJtL4

 

Raza de iubire

 

A fost o zi pe care n-am s-o uit

cum n-aș putea uita mireasma zilei

în care ploaia, sub imperiul milei,

s-a scurs din norul negru, adormit,

și a scăldat cu stropi de apă vie

natura, îmbiind-o să învie.

 

Eram la umbră de stejar bătrân

și dormitam alături de izvorul

ce, în pădure, completa decorul

în care, liber, gândul să-mi îngân,

iar adierea unui vânt molatic

șoptea spre o sclipire de jăratic:

 

Nu poți să te ascunzi, prințesa mea,

de tatăl tău, tu, rază de lumină,

iar de arșița zilei nu ai vină,

căci singură nicicând nu ai putea

să-ncingi atât de tare o țărână

ca nici măcar o floare să rămână.

 

N-ai cum! Destinul tău nu-i separat

de-al razelor ce pleacă dinspre Soare

dând pe Pământ și viață și culoare,

dar tu, prin frica ta, ai demonstrat

și tuturor ai dat acum de știre

că nu ești doar o rază, ești iubire.

 

Din vol. “Eterna căutare”