Vraja mării

Pe malul mării, singur, distanțat,

Mă tot gândeam ce-oi face pe-nserat

Și mă prăjeam, roșindu-mă ca racul,

Cu cardul gol, căci îi făcusem hacul.

 

Și-aproape că visam o halbă mare

Cu un lichid ce-mprăștie răcoare

Și vălătuci micuți de nourei

Prin mintea prinsă în povești cu zei,

 

Cu Afrodita și, în urma-i, spume,

(Credea că ea e misa de pe lume)

Când iote că și tu mi-ai apărut

Cum cea din fața ta n-ar fi crezut.

 

S-ar fi întors cu gândul ca, în mare,

S-arunce frumusețe de picioare

Și-un trup cum nici statuile eline

Nu l-ar avea, pe vârfuri, lângă mine.

 

Norocul meu că ea, ieșind demult,

A dispărut, așa că îți ascult

Mai toate ale inimii bătăi,

În umbre ce răsar din sânii tăi.

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Semne de ursită

Ce frig era în încăperea-ceea

În care, iute, ne-am adăpostit

Atunci când cerul a avut ideea

C-un viscol peste plaiul însorit!

 

Când ne-a surprins, eram pe drum spre stână

Și admiram în brazi cum se foiesc

Sălbatice minuni. Noi, mână-n mână,

Mergeam cum merg acei ce se iubesc.

 

Cântam ceva, nu-mi mai aduc aminte;

Ceva legat de-un dans prin necuprins,

Când cerul s-a schimbat în noi veșminte

Și, dintr-odată, peste noi a nins.

 

Un vânt cuprins de dor de depărtare, 

A început s-alerge printre fulgi,

Învăluindu-ne cu-a lui suflare,

Pornit să ne îngroape-n albul giulgi.

 

Am alergat spre stâna părăsită

Și-am râs, căci vântul n-a avut noroc:

Ne-a alungat spre semne de ursită

Ce-au apărut când ne-am aprins un foc.

 

Din vol.”Aripi de azur”

 

Vocea gândului

Valurile nopții poartă, înspumate,

Gânduri fără formă și frânturi de vis,

Prin creneluri strâmte-n turnul de cetate,

Sufocat de lanțul care l-a închis.

 

Par copii ai zilei rătăciți în noapte,

Care-ncearcă teama-n zâmbet să ascundă

Când se-aventurează, cu mișcări inapte,

Prin ferestre-nchise, turnul să pătrundă.

 

Printr-o crăpătură, gândul cel din urmă

Își găsește-o cale-n zidul plin de cruci

Și singurătatea turnului o curmă:

“Cât mai stai închisă-n turnul cu năluci?

 

Te deschide-n lumea care ți-a răpus

Dintre-atâtea visuri, pe acela care

Ți-a-mplinit menirea și, iubind, te-a dus

Înspre nemurire, prin abandonare.”

 

Din vol. "Eterna căutare"

 

Zeii fără elixir

Când elixirul li s-a terminat,

N-au mai putut să urce în Olimp

Și nici să scape-ntruna de un timp

Ce i-a ajuns și nu i-a bucurat.

 

Zeițele priveau cum zeii lor

Creșteau în burți și nu aveau puteri

Ca mai demult, dar acuzau dureri

Când mai munceau, în rol de muritor.

 

Iar ele… ele tot schimbau oglinzi,

Ori căutau s-ascundă câte-un rid

Ce le părea un element stupid

Atunci când înspre frumusețe tinzi.

 

Se tot schimbau și, într-o bună zi,

S-au adunat ca-n vremuri, într-un sfat

Ascuns, normal, căci nimeni n-a aflat

Ce-au inventat și dacă-n veci va fi.

 

- Ce regi coborâtori din cer!? Minciuni!

Venim cu altele și, permanent,

Vom fi crezuți, cu voci în parlament

Ce vor promite noi și noi minuni.

 

Vom face noi și toți ai noștri bani

Din ce promitem, nu vă-ngrijorați,

Iar între noi ne vom purta ca frați

În dos, că-n față vom părea dușmani

 

Și muritorii nu vor bănui

Că noi, cât va mai fi ceva de ros,

Nu ne vom bate pe același os

Și, fără elixir, tot zei vom fi.

 

27 aug. 2022

 

Fitil și ceară

De bună seamă, te vei duce, vară,

Căci dorul meu de tine a murit

Și-mi este ca pământul pârjolit

Din care-aștept ca toamna să răsară.

 

Mi-ai fost prea mult cu ifosele tale

Ce-au inundat și-au ars în vâlvătăi

Meleagurile-n care pașii tăi

S-au rătăcit de-obișnuita cale.

 

Vreau să dispari și n-am să-ți spun adio,

Lumină-n căpătâi, nu vei avea

Și mă voi bucura la moartea ta,

Iar tu-n cealaltă lume, nu vei ști-o.

 

M-ai chinuit cum nicio altă vară

N-a mai făcut-o-n anii ce-au trecut,

Așa că du-te în necunoscut

Și pune-ți singură fitil și ceară!

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Din umbra visurilor mele

Te-ai izolat în inima pădurii

și ți-ai clădit din amintiri un scut

în fața unui vis necunoscut,

fidel iubirii și supus naturii.

 

În suflet ai o liniște deplină,

dar inima atunci cutremurată,

convalescentă încă, vrea să bată

ca-n vremea când era atât de plină,

 

Când orice colț al ei purta povara

prezenței lui, zidit ca o tăcere

pierdută-n nesfârșitul ce nu piere

și îți era puterea și comoara.

 

Cuvântul tău de-acum e-o simfonie

de sunete celeste care-alintă,

în zbor mângâietor și fără țintă,

ființe însetate de-armonie,

 

Iar mersul tău e parcă o plutire

în lumea cu o singură cărare,

atât de fin în lina lui mișcare

încât se naște-n mine o trăire

 

Şi face ca, în noaptea ce se lasă,

ascuns în umbra visurilor mele,

să îmi ridic privirea către stele

și să le-ntreb: tu ești a mea aleasă?

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Suflet hoinar

Se legăna pe prispă,

în vechiul balansoar,

cu ochii-nchişi, adesea,

cu sufletul hoinar

 

prin amintiri din vremea

când stelele-i cântau

în nopţi ce mult prea scurte,

atunci, i se păreau.

 

Îi este lumea-ceea

o alta, nu a lui,

căci prea era frumoasă,

şi prea a fost … şi nu-i.

 

Iar visurile, parcă,

se mai îndeplineau

şi zilele senine

erau. Mereu erau.

 

Eheei, frumoasă viaţă

a mai avut! Păcat

c-a fost doar înainte!

Pe-aici … s-a terminat.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

 

Sonetul roșu al macilor

Era o cărare cu maci

În vara aceea fierbinte

Ce-mi vine adesea în minte

Când văd că în roșu te-mbraci.

 

Aș vrea să mă-ntorc, să colind

Prin clipele verii cu tine,

Să simt împletirea-n destine

Și-același parfum adiind.

 

De-ar fi, într-un roșu de mac,

Să pun un răvaș de amor,

Aș scrie cuvinte ce-ți plac,

 

Iar tu, în mirific decor,

Mi-ai spune că nu mai am leac,

Dar nici tu: e molipsitor.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Comoara

Îmi apăreau imagini, în clipe visătoare,

C-un munte și o grotă în care se afla

Comoara căutată de minți scormonitoare

De când se auzise că înc-ar exista.

 

Trecea ca o legendă a unui rege-nvins,

Dar care apucase în munte s-o ascundă,

Iar cei ce-au căutat-o, în căutări s-au stins,

Nereușind în grota comorii să pătrundă.

 

Când trec prin chei de munte, pe drum cu serpentine,

Încep să îmi închipui: pe munte de-aș urca,

M-ai însoți, iubito, ai vrea ca tu, cu mine,

Prin grotele ascunse, comori a căuta?

 

Mi-ai fi însoțitoare, cum de o viață-mi ești,

Pe pantele abrupte de prin sălbăticii

În care doar jivine ce n-ai vrea să-ntâlnești

Străpung tăcerea nopții cu ochii lor făclii?

 

Azi, visul cu comoara, venit pe neștiute,

Ne duse împreună în grota care fu

Întunecoasă tare, dar eu, pe nevăzute,

Îmi atinsei comoara. Erai , aceea, tu.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Drumurile din adânc

În spațíul acela îngust

Aflat în adânc de crevasă,

Credeam că am dreptul și-i just

S-arăt că de viață îmi pasă

 

Și-am tot încercat să aleg

Un drum, să pășesc în lumină,

Să fiu, eu și ea, un întreg

Ce poate divin să devină.

 

Ales-am cărarea de vânt

Și-am fost azvârlit în furtună,

Apoi, frământări de pământ

Au vrut bariere să-mi pună.

 

Poteci de prin sufletul meu,

Alese din gânduri amare,

Mi-au fost la-ndemână mereu

Și toate-mi erau acuzare.

 

Credeam c-am să fiu un întreg

De caut afară lumină,

Dar azi am aflat și-nțeleg:

În mine-i esența divină.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Regretele zeilor

O, zeu trufaș, de ce a trebuit

copacul meu ce se-nălța în crâng

atât de mândru și de împlinit,

să mi-l distrugi? Știai că am să-l plâng?

 

Ce ți-a făcut? De ce mi l-ai trăznit

cu biciul tău? Era nevinovat,

era frumos și-adesea fericit,

din umbra lui, la ceruri m-am rugat.

 

Acum, gândind la tine, zeu trufaș

c-un trai ce-l vrei intens, mă-ntreb: “Poți, oare,

acolo, în al zeilor sălaș,

să n-ai în viață nicio remușcare?”

 

Credeam că ai. O vreme-am așteptat

să umpli golul, îți era ușor:

pe-același loc, puteai să fi plantat

un altul, mic, să nu-mi mai fie dor

 

Și, poate, peste-un timp l-aș fi uitat

pe cel ce-a fost. Puteai, nu, zeu trufaș?

Dar ție-n lumea ta, nu ți-a păsat,

tu ești etern! “Regrete, zeii?! Aș!”

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Sonetul râului verde

Râul ce-mi străbate orele, mă strânge

și-mi strivește cerul între două pietre,

dintre care una soarele își plânge,

iar a doua saltă-n mii de diametre.

 

Barca ce mă duce printre ele, are

cârma năucită de-un cumplit șuvoi

ce-a lovit cu setea drobului de sare

și cu ușurința vieții de apoi.

 

Bine că plutește, bine că mă duce

dincolo de hăul pietrei de străfund!

Pot să-mi văd destinul într-un loc ce luce,

pot să merg pe ape, fără să m-afund.

 

M-am înfipt în roșul râului de verde

ca o piatră rară care-n timp se pierde.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Leul alizeu

A obosit bătrânul leu

să poarte-atâtea lupte,

și nu mai e la apogeu,

cu lauri să se-nfrupte.

 

Se odihnește-acum, e trist,

retras din viața-i dură,

nu e nici laș, nici defetist,

e doar sătul de ură.

 

A obosit și nu mai vrea

iubirea agitată

a celei care-a fost cândva

leoaica adorată.

 

Privirea lui ce strălucea

fixează calm pământul

ce, într-o zi, îl va-ncăpea

și îi va fi mormântul.

 

Doar gândul lui, mereu la ea,

o mai aduce-alături

exact așa cum o știa

din vechile desfături.

 

A obosit bătrânul leu,

dar încă o iubește

în visul lui, ca alizeu

ce tainic îi grăiește.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Vacanță la volan

Eu, mâine, merg la munte,

Plec singur ... la volan,

Iar cine să se-ncrunte,

Stă-n dreapta, ca mai an

 

Când am mai mers prin țară,

Da’ n-am ajuns, că ea

Mi-a zis și-a suta oară

“Stai, stai, nu te băga!”

 

Adică eu, cu suta

Și vreo cincizeci, nu mult,

Să stau, să fac bătuta,

Pe ea să o ascult?

 

Că dai de câte unu'

Ce merge prea încet:

Cu suta minus unu,

De zici că e un biet.

 

Păi, cum să rabd? “Acasă!”

Am zis și m-am întors,

Dar, anul ăsta ... lasă,

Bag aer mult în tors,

 

Mai scap ceva-n surdină,

Pe-acolo, printre dinți,

Gândesc la vreo bovină

Și-mi caut, printre minți,

 

Pe aia de pe urmă,

M-abțin eu – n-o fi foc! –

Și merg cu alții-n turmă,

De-o fi. De nu, noroc!

 

Din vol. “Hai, pa!”

 

Umbrela razelor de gând

Privești spre depărtarea mea ori zarea

la care numai gândul tău ajunge,

iar pentru mine-i un abis în marea

neliniștei ce inima-mi străpunge?

 

Te văd, în gândul meu, privind departe

și nu știu de-i trecut sau viitorul

spre ce a fost și astăzi ne desparte,

spre ce-ar putea redeștepta fiorul

pe care îl simțeai demult cu mine

în nopțile albastre și senine.

 

Încerc privirea-ți verde să o caut

prin amintiri sau oglindită-n unde

să simt din nou cântarea unui flaut

cum pieptul mi-l inundă când pătrunde

cu note blânde, sunete duioase,

în sufletul ce nu demult dansase.

 

Ești veselă, ești tristă, sau o pace

nedefinită clar te izolează

la marginea iubirii ce păstrează

doar amintiri din ce în ce sărace?

 

Umbrela ta, ferindu-te de Soare,

ți-ascunde o iubire care moare.

 

Din vol. "Zece"

 

Ușa secretă

În lumea ascunsă de cețuri și nori,

Ferită de rele și ochi muritori,

Din mica poiană, se-aude un cânt

Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

 

Se clatină frunze, atinse, pe rând

De sunete care, spre zare zburând,

Își poartă povestea ce pare un vis

Trezit dintr-un somn care-l ține închis.

 

E-o mică prințesă ce cântă în zori,

Punându-și pe cap o cunună din flori.

O rază de soare o-nvăluie, cald,

Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

 

E straniu tabloul și greu de descris,

Amestec de vis c-un real paradis:

Pădurea în care copacii zâmbesc,

Insecte și păsări se joacă, vorbesc,

 

Din flori se înalță și zboară perechi

Mici zâne venite din timpuri străvechi,

Iar multe-animale se-adună, treptat,

În mica poiană… Un loc fermecat!

 

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,

În care natura e doar caldarâm,

Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,

Chiar râul e-asfalt cu mașini în șuvoi.

 

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan

Fragmente și cioburi de zgomot dușman,

Iar aerul pare bolnav și stingher,

Lipsit de lumină, de Soare și cer.

 

De-acum, a-nvățat cum să scape de chin,

Și-nvârte o cheie ce pare-un suspin

În ușa secretă ce-o trece prin nori

Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

 

O lume în care iubirea-i un cânt

Ce rar se aude acum pe Pământ,

O lume în care durerea-i trecut,

Iar timpul se scurge încet, neștiut.

 

Se-oprește din cântec spre seară, deodat’,

Aude un sunet continuu, ciudat,

Privește, tăcută, în spațiul real,

Prințesa ce doarme … pe-un pat de spital.

 

Din vol. "Zece"

 

Cântecul ploii

Aș vrea să pot să-ți cânt, să fiu cu tine

acolo unde ploaia se oprește

și soarele, în suflet, îmi zâmbește,

dar nu pot azi. Nu voi putea nici mâine.

 

Nici tu nu poți. Te văd mergând prin ploaie

atât de tristă, dar atât de calmă,

încât prin mine, gândurile, valmă,

se-adună-n lacrimi ce se scurg, șiroaie.

 

Voi revărsa tristețea pe-o chitară

atunci când mâinile vor fi în stare

și nu vor tremura ca-n ziua-n care

am vrut să fac surâsul să-ți apară.

 

Îți voi cânta, cu lacrimi în cuvinte,

așa cum simt acum, prin vocea ploii

ce-și plânge stropii, răspunzând nevoii

acelor ce-o așteaptă să-i alinte,

 

Căci știu că-ți vei întoarce-atunci privirea

iar norii vor pleca spre zări, departe,

luând cu ei tot ceea ce împarte

în două, inimi ce-și doresc iubirea.

 

Din vol. "Chipul iubirii" 

 

Ancora din abis

Corabia viselor mele

Plutește pe ape rebele

În marea cu valuri de nor

Și brațele-ntinse a dor.

 

Când marea mai cere un vis,

Trimite,-n al nopții abis,

O ancoră grea ca un gând

Ce-n ape așteaptă, oftând.

 

E gândul din ape rebele,

Corabie-a viselor mele!

E gândul cu brațele-ntinse

În lumea cu mări necuprinse

 

Și cere, mai cere un vis

Pe-un lanț ce coboară-n abis.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Voi fi

Știu că va fi, va fi o zi

când printre stele voi pluti,

căci voi zbura atât de sus

încât al Soarelui apus

nu-l voi zări.

 

Iar când, din nou, va răsări,

voi veți avea o nouă zi

în care mi-ar plăcea nespus

în ea, să fiu și eu inclus

prin poezii.

 

Voi fi cu voi când veți citi

și, chiar de nu veți auzi,

voi mulțumi.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”