Serenadă

Iubito, nebunia mea-i completă,

Așa că beau și cânt, și beau, și cânt …

Mai iau o halbă, repede-o “descânt”,

Și-ți fac o serenadă … la trompetă.

 

Că trompețesc, iubito, trompețesc

În sus și-n jos, la dreapta - stânga nu! -

Că n-aș prea vrea acum să-mi zici că tu

Nu mai suporți când serenădăiesc.

 

De-i pun surdină, s-o mai subția,

Măcar puțin, un timp de un răsuflu,

Ceva-ceva din serenada mea?

 

Să nu mai cânt? Mai bine m-aș lăsa?

Nu pot, căci eu, cât am în mine suflu,

Mai cânt, mai beau, mai cânt, mai beau și … Pa!

 

Din vol. “Dor de lele” 

 

Premieră mondială

Era un câine ce urla spre lună,

plângându-și vreo durere în amor,

în limba sa lupească și străbună,

căci și cățeii suferă de dor.

 

Exasperase strada, iar stăpâna,

o mare iubitoare de căței,

intrase-n gura lumii căci, întruna,

săreau cu gura, toți, pe dumneaei.

 

Dar iată că ideea salvatoare

i-a dat-o, brusc, un felinar mai roș’

în ziua când plecase la culcare,

spre dimineață,-n cântec de cocoș.

 

Așa că Mița, doamnă serioasă,

cam printre două vârste și un pic,

cu gândul la o viață sănătoasă,

și-a cumpărat o casă din … nimic,

 

Cu bani împrumutați de la o bancă,

girată de vreo doi sau trei amanți,

și-având succes că, de! – era olteancă,

a început afacerea pe sfanți.

 

Nu, nu e glumă, că mergea ca unsă,

fiind atât de mică taxa-n lei

la Mița, cea vestită și “ajunsă”,

cu firma ei: “Bordelul de căței”

 

Din vol. "Hai, pa!" 

 

Noaptea visului de ieri

 Prin întunecimea visului de ieri,

Străbăteam pustiul iadului marin

În căuș de valuri provocându-mi chin

Când scăldau, sărate, răni din vechi dureri.

 

Nicio stea în noaptea visului de ieri,

Niciun far în zarea ce nu se vedea

Peste valul care visul adâncea

În speranța care duce nicăieri.

 

Mă zbăteam în visul nopții mele, ieri,

Într-o barcă mică și tăind un val

Care-n visul nopții, providențial,

Îți purta, cu sine, sorții efemeri.

 

Deveneai speranța visului de ieri,

Premiul pentru care merita să-nving

Iadul dintre valuri, reușind s-ating

Țărmul unde-așteaptă două grațieri,

 

Iar pe țărmul nostru, visul meu de ieri

S-a-ncheiat în zorii care-au vrut să fim

Darurile mării și să ne iubim

Pe nisip, la umbra unor palmieri.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

Ape limpezi

Sărutul tău e-atingerea divină
Ce mângâie o floare de cais
Cu lacrima din roua cristalină
În care se reflectă lumi de vis.

 

E-aroma ce se simte-n adiere
Când vântul se alintă printre flori
În serile în care-i o plăcere
Tăcerea-n triluri de privighetori.

 

Sărutul tău, în dulcea-mbrățișare,
E cântec, e-ncântare, e fior,
E visul dintr-un vis, e renunțare
La tot ce, dintr-odat’, e-amăgitor.

 

Te înfășor în brațe și, ușor,
Mă pierd în ape limpezi, de izvor.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Fântâna timpului

E-o casă veche, casă bătrânească,

Așa cum poți la țară să găsești

Când vrei ca-n alte vremuri să trăiești

Și liniștea ușor să te găsească.

 

Acoperișul cere-nlocuire,

Pe ziduri s-au mai scurs din zugrăveli,

Păianjenii demult îi sunt fideli

Și e nevoie de-o aerisire.

 

Sunt multe de-ndreptat și de făcut,

Dar nu e grabă. Timpul de la țară

Nu se grăbește-n ceruri să dispară

Și nu le cere zilelor tribut.

 

E-un timp ce-mi lasă gândurile-n pace,

Îmi poartă bucuria de-a trăi

În fericire fiecare zi

Și îmi permite să aleg ce-mi place,

 

Iar mie-mi place colțul din grădină

În care, din fântână, un izvor

Îmi vine-adeseori în ajutor

Când gândurile înspre ani se-nclină.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Prin lumea neștiutelor poteci

Rătăcitorule, pe unde-ai fost

În anii căutărilor prin mine?

Nu te-am aflat, deși te-am căutat,

Găsirea ta, sperând să mă aline.

 

Prin gânduri, nu-mi erai și niciun gând

Nu a știut spre tine să mă-ndrume,

Căci urme n-ai lăsat când ai plecat,

Părând că te-ai retras din astă lume.

 

Nici visele de tine nu știau,

Nu te-au văzut trecându-ți printre ele

Șirag de urme care noaptea sunt

Strălucitoare ca un praf de stele.

 

Nu te-am găsit niciunde, nu erai

Acolo unde-ar trebui să fie

Acel pe care îl știam un eu

Ce face sinea mea să pară vie.

 

Te-ai reîntors la mine. Bun venit!

De-acum, prin gânduri sau prin vise, eu

Voi colinda ca-n vremea când eram

Rătăcitorul sufletului meu.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Drumul alb

Pașii mei pământeni se aștern

într-o salbă de-un alb nesfârșit

ce se-ntinde și pare grăbit

să devină un alb de infern.

 

Pe întinsul de-acum răvășit,

se înșiră ca pe-un portativ

note scurte-așezate naiv

într-o doină cum n-ai auzit.

 

Sunt doar pașii mânați de un dor

pe un drum căutat și dorit

spre un loc ce așteaptă-ncălzit,

cu o ușă ce n-are zăvor,

 

unde focul pocnește-n scântei,

iar pe masă, o cană cu vin

vrea să uiți de al drumului chin

și infernul de-afară, de-o bei.

 

Vezi, în ochii ce-arată spre ea,

raze dulci, de iubire. Se-ascund

și doar ochilor tăi le răspund,

într-o lume, cu totul, a ta.

 

Din vol. "Chipul iubirii" 

 

Nopțile lumii din adânc

Mă cufundam în nopți întregi de valuri

Crescute în adâncul unei frunți

Ce străjuia o lume fără maluri,

În care înălțase mii de punți.

 

Veneau cu stele rătăcite-n bolta

Ce se rotea-n spirala unei legi

Necunoscută-n cer, ca și revolta

Aprinsă-n gând atunci când înțelegi,

 

Căci ea e, în adânc, aceea care

Deșteaptă valurile unui eu

Și le transformă-n căngi tentaculare

Ori noi săgeți în arcul lui Perseu.

 

Și-s toate otrăvite când se-ndreaptă

Spre nepătrunsul nopții unui vis

Ce s-a ascuns de gândul ce-l așteaptă

Cu valuri pregătite de ucis.

 

Doar zorii pot, din valuri, să alunge

Acele nopți cu arme la oblânc

Create în caverne nibelunge,

Prin lumea fără maluri din adânc.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Sonet pe gheața amintirilor

E foarte frig pe drumul care leagă

prezentul cu o parte din trecut,

și-i alb în jur, și-s gânduri ce-ar fi vrut

spre viitor o cale să aleagă.

 

Copacii par ca dintr-un timp pierdut

rugându-se de cer să le-nțeleagă

durerea dintr-o viață fără vlagă,

în care sunt de nerecunoscut.

 

Asemeni lor sunt pașii peste-o gheață

depusă pe un strat de amintiri

ce ultimele clipe își agață

 

de urme care poartă amăgiri

și le promit în frigul iernii viață

cu anotimpuri fără desfrunziri.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Ochiul din deșert

Se scurgea nisipul clipelor în valuri

Și pluteau prin timpul mării din eter

Fără de odihnă-n ape fără maluri,

Fără grija vieții dincolo de cer.

 

Și-mi pluteau albastre clipele trecute,

Și-mi cântau ferice-n fiece apus,

Fără vreo tristețe, făr-a fi pierdute,

Doar cu dor de zorii care le-au adus.

 

Fiecare clipă îmi era din aur

Și-mi erai în toate micul filigran

Încrustat cu grijă de un tainic faur

Care îmblânzește clipele din an.

 

Peste marea calmă, vânturi nemiloase

Au adus furtuna, negre vijelii

Ce-au făcut ca-n locul apelor retrase

Să rămână lumea clipelor nevii.

 

Aspră și uscată, cimitir de-apus,

Lume în ruină, peisaj inert,

Fără vreo speranță și nimic de spus,

Cu durere-n suflet și, în ochi, deșert.

 

Din vol. "Eterna căutare"

 

Două și-un sfert

În visul de-azi-noapte,
La două și-un sfert,
Eram pus pe fapte,
Iar vinul ... la fiert.

 

O voce dulceagă,
Cu iz de desert
Și gura de fragă
Zicea: “Eu te iert,

 

Și vin cu-ncântare,
În fugă, alert,
Cu dragoste mare
Deși e incert

 

Și încă mă roade
Un gând: ești expert
În nimfe, naiade ...

Dar vinu-i … nefiert."

 

O, Doamne, ce fapte,
Ce vin, ce desert,
Ce zbatere-n noapte,
La două și-un sfert!

 

Din vol. “Dor de lele” 

 

Vânt rătăcit

Te-ai rătăcit în jocul tău de noapte

prin visurile-atâtor muritori,

vremelnice fantome ce-s actori

pe-o scenă-n care sunetele-s șoapte,

 

mișcările sunt versuri desuete,

iar hainele lipsite de culori

se pierd, în zdrențe, printre spectatori

ce zboară agățați de amulete

 

purtate-n loc de gândul cel din urmă

ce i-ar putea aduce pe pământ,

pe-al fericirii dulce jurământ,

 

pe un altar de dragoste și cânt

în care tu, rătăcitorul vânt,

te regăsești în visul ce se curmă.

 

Din vol. "Oare" 

 

Aripi pe murmur de astre

Privești ninsoarea de afară,

Iar gândurile toate-ți ning,

Plutesc prin amintiri, se sting

Și-ai vrea ca fulgii să nu doară,

 

Să capete înfățișare

De fluturi într-un zbor de vis,

Iar unul, de neant trimis,

În iarna ta să se coboare,

 

Să-i fie aripile-albastre,

Să schimbe gândurile reci

Din amintiri prin care treci,

În murmurul pornit din astre,

 

Învăluind cu-a sa căldură

Tot ce a fost și ce va fi

Când va apune înc-o zi

Din iarna cu-apăsare dură.

 

L-ai vrea în strânsă-mbrățișare

Cu gândul tău neobosit

A căuta pân’ la sfârșit,

Un fulg ce, iată, nu mai doare.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Gândul umbrei

Pașii tăi făceau cărare

Unui răsărit de umbră

Tremurândă, temătoare,

Cu un gând în mintea-i sumbră:

“Mi se-apropie sfârșitul

Și mă doare –vai ce doare! –

Soarele, când este sus

Și mă trece pe-o cărare

Dintr-o viață viitoare,

În apus.”

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Dincolo de noi

În lumea mea e-o stea ce strălucește

cum nicio alta nu va străluci

chiar de, în nopți târzii, o voi zări

privind spre steaua care mă iubește.

 

Privesc adesea cerul plin de stele

și mă întreb de-o fi o stea și Luna

ce-n bolta nesfârșită e cununa

ce mă răsfață-n razele-i fidele.

 

Pășesc ușor pe scara care urcă

pe trepte ale timpului șuvoi

spre-un loc ce pare dincolo de noi.

 

Cum drumul meu nicicând nu se bifurcă,

privirea-mi nu se-ndreaptă spre ‘napoi,

iar ochii-mi strălucesc pentru-amândoi.

 

Din vol. “Oare”

 

Florile iernii

Drumul gândurilor toate,

Chinuindu-se-n troiene,

Nu se-oprește, nu se-abate,

Și-n ferestrele-nghețate

Îți pictează flori și, poate,

Vechi refrene.

 

13 ian. 2018