Zile febrile

Iubita mea de-o viață

muncește, nu se joacă,

de-ați ști: e o dulceață!

-și e normal să-mi placă-

 

Eu stau mai mult pe feisbuc,

la glume, mă dau mare...

(mă mir că n-am clăbuc

pe mâini ... de la tastare).

 

Dar, de vreo două zile

e clar că-i o schimbare,

c-au devenit febrile

și, zău, e de mirare!

 

Îmi zice de cu seară,

apoi și dimineața:

-Vezi că se terminară

legumele, verdeața...

 

Ia lista, mergi în piață,

și fii atent la prețuri;

să nu fi nătăfleață:

la bani, nu-s politețuri!!

 

De nu-mi iei tot din listă,

mai treci și pe la Mall,

și vezi ce faci, insistă,

chiar de-i un mic ocol!

 

Mergi la trezorerie,

mai dă-le niște bani,

(impozit la mafie)

că ăia-s șarlatani.

 

Apoi, pe la amiază,

treci la bucătărie,

că știi ce mult contează

la mine o iahnie

 

Sau o ciorbiță bună

când vin, prea obosită,

și vreau ca, împreună,

să stăm: eu, tolănită,

 

privind la seriale,

Iar tu, cu eleganță,

să mă masezi, agale,

... că de-aia ai vacanță!

 

Din vol. “Parfum … vesel”

Pacea îngerilor

A fost o zi când mi-a trecut prin zale

Un spin otrăvitor al îndoielii

Ce-mi anunța sfârșitul amăgelii

Din aripi ce slujeau iubirii tale.

 

Când am simțit efectele răcelii

În strălucirea vechilor opale

Și-n stânci crescute-n țărmuri atriale,

Mi-am interzis cărările greșelii

 

Și-am părăsit durerea din armura

Străpunsă de secunda otrăvită

A timpului ce s-a-ntâlnit cu ura.

 

Pe-o cale nouă, înspre cer ivită,

M-am înălțat și-am căutat frântura

Din pacea doar de îngeri oferită.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Limane

Mi-aștern, uneori, pe sub gânduri, o mare,

când caldă, când rece, albastră sau nu,

fundalul perfect pentru nopțile-n care

prin minte-mi străbați, către inimă, tu.

 

Plutire de gânduri sclipind către stele

ascunse de norii-adormiți pe un cer

tivit cu o parte din visele mele

purtate pe-o apă-fundal efemer.

 

Lumină-n derivă, curenți iluzorii,

o țintă în timpul pierdut în trecut,

delfini ce urmează, aiurea, cocorii

spre țărmuri de care nicicând n-au știut.

 

Străbat, uneori, cu o barcă, oceane

și merg spre niciundele altor limane.

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Țara ultimului dor

Din țara-năbușitelor suspine,

Se-aude-un urlet vag, ascuns în văi

Prin care cresc și își rescriu destine

Lupi ce vor fi străinilor călăi.

 

Dulăilor ce se fălesc prin țară,

Le-or smulge dinții și le vor stârpi

Năravurile ce-au făcut să piară

Mândria-n pieptul ultimilor fii.

 

Vor sfărâma în fălcile-oțelite

Tot ce înseamnă vrajbă, ură, chin,

Și vor zdrobi cuvintele-otrăvite

În glia-nveșmântată cu senin.

 

Stindardul lor, păzit cu strășnicie

În țara ce-a rămas c-un ultim dor,

Va fi ce trebuia demult să fie:

Un cap de lup, pe vechiul tricolor.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sisi la Isis

Mergea împleticit pe strada iluziilor, răbufnind într-un pufăit răutăcios ori de câte ori auzea câte un clocot de inimă alergând, învolburat, printre umbrele pașilor din jur. Știa că el, Sisi, era sisi, dar se enerva de fiecare dată pe sisimea altora. Era sătul de aglomerația vorbelor ce jucau un ping-pong nesfârșit cu aerul din jurul său, așa că s-a hotărât să caute un refugiu în afara orașului.

Și mergea…

Mergea unde vedea prin oglinda rărunchilor, pentru că el știa că pe acolo, pe undeva prin rărunchi, s-ar putea ascunde o chestie mică-mică de energie sisească. Într-o zi a ajuns în dreptul unei case, la marginea drumului, ascunsă după 4 copaci plantați în formă de răscruce. Privea nedumerit ciudata cruce cu răs și a hotărât că acasă, pentru el, doar acolo poate fi.

A împins poarta care, într-un croncănit rustic, s-a deschis până s-a desprins și a căzut peste doi melci împleticiți lipicios, sub o frunză. Ei aveau case, el voia una. A bătut în fereastra timpului pierdut de pomană până a auzit o voce:

- Cine ești?

- Sunt Sisi, dar tu?

- Știu că ești sisi, altfel n-ai fi venit aici. Eu sunt Isis. Hai, nu mai bate, doar știi că te-am auzit. Auzi, dacă tot bați, fă-o mai spre dreapta, că s-au cam descleiat giurgiuvelele gândurilor și tare mi-e teamă că-mi intră nemurirea în casă!

- Bine, dar ia spune-mi: trebuie să mă descalț de sentimente când intru sau e destul să-mi frec picioarele de grătarul ăsta de cuvinte moarte?

… și au trăit fericiți până la sfârșitul eternității.

 

25 iun. 2015

Sonetul alb

Încerc, pe-o foaie albă, să-mi așez,

Cu frământări din dorurile-mi toate,

Cuvinte dulci, în versuri să arate

Ce simt atunci când, ziua, te visez.

 

Apar cuvinte rupte, -mprăștiate,

Pe care-ncerc, timid, să le-aranjez

În versul de iubire ce-l creez,

Dar ele nu se lasă aranjate.

 

Încerc să le opresc, să le-ancorez

La țărmul meu, iar ele, alterate,

Nu seamănă cu cele-ndepărtate:

 

Vor libertatea lor și nu cutez

Să le închid în rimele forțate

Din versul artificial. Oftez.

Din vol. “Eterna căutare”

Leacul din trecut

 

Cu ce-ți mai hrănești amintirile azi:

Cu roua din ochi și nimicul din jur?

Cu grija, când mergi, că te-mpiedici și cazi

Ori numai le treci printr-al inimii ciur?

 

Legate-n cotloane cu fire de gând,

Le ții adunate, le mângâi duios,

Ți-e foame de ele, mereu ești flămând,

Batrân singuratic și nesățios!

 

Abia de mai vezi pe cărarea ce-apuci,

Iar pașii-ți sunt mici, și nesiguri, și triști,

Dar totul e clar când privirea ți-o duci

Prin lumea ce-a fost, unde altfel exiști.

 

E tânăr și mersul, iar pașii vioi

Te poartă prin lumi din trecutul de basm,

Cu oameni alături de care cu boi,

Fecioare-n catrințe și inimi în spasm,

 

Iar tu, pe cărarea spre-un tainic izvor,

Aștepți ca o ie venind pe sub brazi

Să-ți fie un leac pentru marele dor

Ce încă-ți hrăneșe-amintirile azi.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Noi începuturi

Sălbatic, un urlet pornește

și crește-n ecouri, și crește,

trecând peste stâncile toate

din muntele-n care o mamă

uitând crezuri vechi, alungate,

feciorul își cheamă.

 

Se simte pierdută-n pustiul

în care ei doi, ea și fiul,

scăpaseră din vânătoarea

de lupi și de alte jivine,

urmându-și intinctul, chemarea

în viață a-l ține.

 

Cu el, sub o stâncă din munte,

știa c-ar putea să înfrunte

orice din pădure apare,

călcând peste urme ce lasă        

când vine s-aducă mâncare,

iar teama o-apasă.

 

Ușor nu i-a fost, dar o muncă,

urmând a naturii poruncă,

făcea ca în singura lume

ce-o știe și-i e adversară,

să poată un fiu să îndrume,

c-o dragoste rară.

 

Crescuse, puternic și suplu,

vânând amândoi ca un cuplu,

regină și prinț în ținutul

în care, solemn, hieratic,

urlau, înspre lună, salutul

energic, sălbatic.

 

Dar totul a fost să se curme,

lăsând-o, în suflet cu urme,

când glasul din neguri de munte

i-a fost ca de luptă chemare,

iar ea  a plecat s-o înfrunte

pe vechea cărare.

 

A fost luptă grea, iar regina,

uitând și vânatul, și cina,

a fost la un pas de-a ucide

străina din alte ținuturi,

venită cu gânduri avide

spre noi începuturi.

 

A fost o-nfruntare de groază

în care cuvântul “cedează”

se pare, străin de-amândouă,

a fost cel impus, la plecare,

de fiul ce-a vrut viață nouă

și-a lor împăcare.

 

Se-aude și astăzi, sporadic,

un urlet mai slab, singuratic,

al celei rămase regină.

Ea fiul plecat își mai cheamă

și-n glas îi răzbate prin vină

durerea de mamă.

Ecoul din astral

Undeva-n adâncul muntelui ascuns,

Încolțea sămânța unui suflet nou,

Gata să pornească, spre a-i fi răspuns,

Unei rugi ce-așteaptă, din astral, ecou.

 

Îi creștea puterea, iar lumina sa

Pătrundea pereții, căutându-și drum

Ca un râu de lavă ce s-ar înălța

Din adânc de munte, sub un cer de fum.

 

Clocot, freamăt, vuiet, nori cuprinși de foc,

Vânt pornit s-anunțe lumilor de jos

Nașterea acelei ce-și va face loc

Într-un lut ce-așteaptă, sacru și sfios.

 

Și-a-nceput lucrarea, plămădind întâi

Trupul de regină gata a-l primi

Pe acela care, sub al ei călcâi,

Va jura, pe viață, că o va iubi.

 

Terminând lăcașul inimii-n final,

A creat ființa ce va fi, mereu,

Un ecou al rugii care, din astral,

A-ntregit puterea sufletului meu.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Hipnoză

Nicio pasăre nu cântă în izlazul ars de Soare,

Niciun tril de ciocârlie nu se cerne din văzduh

Peste florile-nsetate și o lume-n care doare

Orice rază ce rănește cu asprime în zăduh.

 

De-ar avea-n corole rouă, poate-ar plânge, -ar suferi,

Toate florile acelea ce se clatină-n văpăi

Când o adiere blândă se milește de câmpii

Și mai trece, ca o boare, printre razele călăi.

 

Niciun fluture nu zboară prin căldura de cuptor

Care-ascunde-atâtea plase ce-i așteaptă, nu se văd

Printre firele de iarbă fără semn de abator

Gata să-i primească-ntrânsul pentru-al vieții lor prăpăd.

 

Doar un trandafir sălbatic mai zâmbește către cer

Din petale ce se roagă pentru picurii de ploaie

Ce le-ar face să-și dezlege miezuri pline de mister,

Nevăzute, neștiute, sub splendoare-atâtor straie.

 

Când pe cer apar , năvalnic, umbre negre de Infern,

Totul pare să-și revină dintr-o stare de hipnoză

Și să tremure-n plăcerea stropilor ce, brusc, se cern,

Peste lumea-n care-un flutur e îmbrățișat de-o roză.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Podul istoriilor

Să trecem! - e doar o arcadă

Ce ține pe umeri un pod

Cântat într-o veche baladă

De-un mândru, nostalgic, rapsod.

 

Ți-e frică? – tu crezi că-i portal

Ce-ți duce în necunoscut

Un suflet ce, fără trecut,

Va fi ignorat în astral?

 

Da, știu! – ți se pare-aventură

Să lași într-o parte ce-a fost

Și crezi că se cere un cost

Când treci la o altă cultură.

 

Greșești! – e aceeași, e veche,

E-a noastră, iar podu-i de flori

Și trec peste el, uneori,

Istorii ce știu că-s pereche.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

Dans în verde ud

Eu v-o spun doar vouă – n-aș vrea să se-audă

C-am dansat azi-noapte cu o paparudă.

Cum a fost? Păi … altfel și vă povestesc

Tot, cu amănunte, nu vă aburesc.

 

Eu, fiind în pană … de-aia, de țigară,

Zic: “Mă duc, nevastă!”. “Vezi că plouă iară!”

“Fir-ar ea de ploaie!” – nu știam atunci

Că, prin cea udeală, mă apuc de “munci”.

 

Mi-am luat eu singur-singurel papucii

Și-am ieșit. Un trăsnet! Iute, semnul crucii…

Cred că asta fuse: până la non-stop

M-a “trăsnit” norocul, c-a venit potop.

 

Cum umbrelă … ciuciu, m-am ascuns degrabă

Sub prelata ruptă de la o tarabă …

Numai că acolo s-a ascuns și ea;

O priveam și – Doamne! – udă mai era!

 

Am luat-o-n brațe, c-așa-s eu, cu milă

Când ceva îmi place și e de prăsilă…

Ochii-i, plini de verde, m-anunțau că-i udă…

Și-am “dansat” o noapte cu o paparudă.

 

Din vol. “Dor de lele” 

Cărarea vântului

Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,

Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,

Căci n-ai știut de truda – din suflet când le-am scos

Și mi-a rămas cărarea pustie de folos.

 

M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer

Și-am așteptat să treacă zăpada și să sper

Că-ți vei dori urcușul spre culmi pierdute-n nori,

Dar codrii de la poale ți-au fost neprimitori.

 

Și-am zis atunci: “Pădure, pădure-am să mă fac,

Să pot să-ți fiu răcoare, să-ncerc să-ți fiu pe plac.”,

Dar pașii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit

Tot verdele prin care potecă ți-am croit.

 

Mi te-am dorit aproape și m-am topit în vânt,

Să-ți vin pe neștiute, să nu te înspăimânt

Cu adierea-mi blândă, în visul tău târziu,

Să te sărut pe umăr și numai eu să știu.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

Perfect

Să-ți cânt ceva, căci tu … nici voce n-ai,

Cum n-ai miros, iar la culori … ia stai! -

Că-mi amintii că ai ceva defect

Și pe la cap. Iubite, ești suspect!

 

Mă tot gândesc la ce mi-oi fi făcut

Ori ce-oi fi spus … Eu, bleagă, te-am crezut

Și mi te-am înfruptat o-ntreagă noapte

Cu ambele-amândouă fructe coapte

 

Și cu ce mai aveam, doar știi și tu

Că nu puteam să te tratez cu “Nu!”

Când mai mereu paharul îmi umpleai

Și mă tratai – mă rog! – cu ce aveai.

 

Și-acum … ce să mai fac? Îți cânt, că de! -

Tu voce n-ai, dar ai un oarece

Cum alții n-au și … ce mai confundai?

Doar trandafirii roz cu cei corai?

 

Hai, spune drept, nu inventa vreo scuză:

M-ai confundat, iubitule, c-o muză

Și-am devenit, confuziei, efect?

Căci, dacă da, atât îți spun: perfect!

 

Din vol. “Dor de lele”

Sonetu’ lu’ Gică Sonetistu’

Mi s-a părut, sau iar ai vrut să-mi dai,

Așa cum o mai faci din când în când,

Papucii, draga mea cu păr bălai?

Păi, tu nu știi răspunsul meu? “Nici gând!”.

 

Când tu mi-i dai, să mor eu de-i încalț!

Poți tu să-ți dai ceva-ul de pământ,

Căci eu, spre tine, ode îmi înalț,

Chiar de sunt vorbe goale și în vânt.

 

Iar dacă eu îți spun, cumva, “Te du!”,

Ar trebui să mă cunoști, să știi

Că eu nu vreau să pleci, eu vrea ca tu

Să-mi vii în brațe, pururea să-mi fii.

 

Așa că, blonda mea și, încă, iubițică,

Să nu uiți că mă cheamă Contra Gică.

 

Din vol. “Hai, pa!”

Problemă geometrică

Iubito, știu: de mine, ți-e perpendicular,

Iar vocea ta mă-nțeapă în unghi prea ascuțit

Ca să mai cred că-n planul 2D, rectangular,

Mai sunt și eu, căci iată, 3D-ul a venit

 

Și-acum privesc din spațiu un plan îndepărtat

În care-un punct încearcă, din insignifiant,

Să intre în tangenta la cercul îngânfat

Ce-i dintr-o altă sferă și pare-apetisant.

 

E plină ea, tangenta, de puncte fel de fel

Ce vor, cu disperare, să intre-n dumnealui,

Dar le e greu, iubito, căci n-are cercu-acel

Un loc de alte puncte pe suprafața lui.

 

Mi-aș coborî din spațiu, din vârful meu de con,

O înălțime-n care să poți intra și tu,

Să fii o Julietă ce urcă în balcon …

Și chiar de-i viceversa, ar merge, nu zi “Nu!”,

 

Dar nu-ndrăznesc, iubito. Problema-i vârful meu

Ce e cu mult deasupra și poate-ai obosi

Urcând mai sus de planul în care Dumnezeu

Te-a născocit, zicându-ți: “Ești punct pân’ vei muri!”

 

09 iun. 2020

De nu mi-ai fi

 

Nu știu ce-aș fi de nu mi-ai fi

Savoarea zorilor de zi,

Iar luna florilor de tei

Mi te-ar lua în lumea ei,

Lăsându-mă c-un dor aprins,

Cu jarul sufletului stins,

Dorind, pierdut, cu ochii goi,

Secunda timpului de-apoi

Sau transformându-mă și-a fi

Acel ce lupta va porni

Cu tot ce mi te poate da,

Că-i zeu, că-i timp sau altceva.

N-ar mai conta, de-aș deveni

Cel care lumea ar sfârși

De nu mi-ai fi.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Exil

De sub cuibul de șoim, se aude un tril,

Și mă miră s-aud, și mi-e milă să știu

Că un astfel de cânt se pornește, servil,

Sub asemenea crengi c-un aspect cenușiu.

 

Îmi e greu să-nțeleg cum, din codru-nverzit,

Și-a ales loc de cânt sub privirea de sloi

A statuii de bronz ce-o atrage, coclit,

Cu o teamă de timpul de azi și de-apoi.

 

Cred că simte că sub cuibu-acela murdar,

E ferită, cumva, de toți corbii din cer,

Croncănind neștiuți un refren aviar,

Neplăcut, ne’nțeles și pierdut în eter.

 

Mai privește, ades, o acvilă zburând

Ca un gând rătăcit, ca un vis printre nori,

Ca un râs de copil, ca o mamă plângând,

Ca un dor alungat, ca un duh, uneori.

 

Ea mai cântă spre cer, dar, în cântecul ei,

Nu mai sunt strălucirile vechiului tril,

Nu se-aud simfonii ca în anii acei

Când trăia, neștiind ce înseamnă exil.

 

Din vol. "Cântecul visurilor" 

Speranțe renăscute

 În alb, pe malul mării, fericită,

zâmbind, cu o privire visătoare,

stârnești bătăi de aripi și mirare

la pescărușii care se agită.

 

Îți trec prin față amintiri plăcute

purtate de priviri mângâietoare,

în zborul ce le poartă peste mare,

spre zarea cu speranțe renăscute.

 

O, da! – îți amintești ieșind din marea

cu valuri zbuciumate în suspine

un astru-n dimineța când scrisoarea

aceluia ce nu credeai că vine

ți-a alungat tristețea, întristarea,

și a sădit speranțe-ntre ruine.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

Adevăruri

Te caut în gânduri, în colțuri ascunse

Prin care nici timpul demult n-a trecut,

Prin ziduri ce-nchid întrebări nerăspunse

Și poate apari, adevăr absolut.

 

Mă-ntreb de exiști sau e numai părere,

Te caut în van? Adevărul meu trist

E viața-mi lipsită de orice plăcere

În care mă-ntreb pentru ce mai exist.

 

Prin bezna adâncă, în slaba lumină,

Găsesc amintiri zdrențuite de timp,

Le-ascult , le ridic și le scutur de tină,

Sunt foarte schimbate de lungul răstimp.

 

Citesc printre lacrimi ce-mi cad peste dale,

Mă mir câte lucruri frumoase-am uitat,

E alt adevăr care-mi iese în cale,

Și nu e al meu, e ... ce n-am căutat.

 

Le am pe-amândouă acum și mi-e bine

Căci simt că se poate, nu-i timpul pierdut

Mai am înc-o șansă, norocu-i cu mine,

Acum știu ce e adevăr absolut.

 

Din vol. "Gândul pierdut"