Țărmul vrăjilor nopții

Ea cânta, iar vraja cântecelor sale

Se-ntindea pe țărmuri, vălurea prin ape

Spre aceia care-n vise pasionale

Își doreau din trupul ei să se adape.

 

Îi chema adesea, le era ispita

Nopții-ntunecate, visului infam

Cu mișcări de trupuri căutând clipita

Ce înalță firea peste legi și blam.

 

La sfârșitul vrăjii, își uitau plăcerea,

Orele de noapte le erau străine,

Chipul ei și trupul, deveneau durerea

Vieților anoste, de durere pline.

 

Cântecul și dansul, victimele sale,

Obiceiul nopții de întunecare,

Îi păreau, de-o vreme, întâmplări banale,

Vraja ei – o farsă, trupul – acuzare,

 

Căci voia pescarul și nicicum, prin vrajă,

Nu putea să-l facă ochii să-și întoarcă

De la țărmu-n care, dincolo de plajă,

O privire caldă, aștepta o barcă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Cea mai tare

Of, ce mai vară! Doamne, ce căldură!

Îmi las regina-n casă, dau o tură!

Mişcări premeditate, joc de şah?

De unde?! – vreau s-aud cuvântul “ah”.

 

Era, azi-noapte, la televizor,

Un film cu “oh” şi “ah” – credeam că mor! –

Dar uite c-am scăpat şi am trăit

Să văd, la mare, înc-un răsărit.

 

Nu-l văd prea bine fără ochelari,

Căci am luat la mine doar dolari

Să am şi eu, acolo, de-o cafea

Şi, poate – cine ştie? – de-altceva.

 

Mergeam, la malul mării, pe nisip,

Cu crăiţarii cocoloş în slip,

Şi-a apărut … atât de singurea!

Mai poţi să zici că viaţa este rea?

 

Cum am văzut-o, am simţit în gât

Un fel de nod, dar, pasu-mi hotărât

M-a îndreptat spre ea şi … am ajuns

La capătul puterii. Chiar am plâns,

 

Că-n tot ce-a fost, ce este şi va fi

Ceva mai tare, nu ştiu de-oi găsi:

Atât de liniştită şi bălaie,

Sirena mea … clădită din pietroaie!

 

Din vol. “Hai, pa!” 

Pielea șarpelui de Lună

Șarpe-ncolăcit pe-un colț de Lună,

unde ți-e puterea ce-o aveai

când primeai din visul meu arvună

și cu-nveninare o plăteai?

 

Unde-s colții tăi de-odinioară?

Unde-i mușcătura cu venin

strecurat în cei ce te-ajutară

să-ți găsești, la pieptul lor, cămin?

 

Șuieră-mi șerpeștile cuvinte,

unduiește-ți corpul a desfrâu,

mușcă-mă-n aducerile-aminte

cu otrava-n curgeri ca de râu!

 

Ce aștepți? Coboară într-o grotă

și rămâi acolo-ncolăcit

pe un vis, pe-un gând, pe o bancnotă

cu valoarea șarpe-afurisit!

 

Puneți pielea ultimă-n păstrare,

prinde-ți șobolanii de ospăț

și așteaptă cu înfrigurare

omul cu arvuna într-un băț!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

.

Pași însetați

Voi stinge lumina din vechea cabană,

Iar ușa, cu lacăt o voi zăvorî

Plecând, pentru suflet, să-mi caut o hrană

Ce crește în cer și-ar putea coborî.

 

Nu caut nectarul, nu vreau nemurire,

Nu vreau nici măcar amintire să fiu

Pământului care m-a rupt din menire

Și-a vrut, muritor, în destin să mă-nscriu.

 

De-ar fi, în cabană, să las așteptare,

Și cântec de aripi, și urme de vis,

Voi face plecarea să pară iertare

A tot ce, în urme de pași, a închis.

 

Pe drumuri știute ori, poate, străine,

Voi merge condus de puterea ce-o am

În spirit, în tot ce pulsează în mine

Și-mi cere să fiu ce, odată, eram.

 

Nu vreau ajutorul în trageri de mână

Spre locuri pe care atâția le știu;

Vreau, singur, să pot să-mi găsesc o fântână

Ce-așteaptă-nsetată, izvor să îi fiu.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Cavalerul nopții

Tăcerea apei reflecta spre mine

mănunchi de raze rupte din apus

în lupta cu tenebrele marine

ce se doreau luminii mai presus.

 

Din valuri, încercau să prindă cerul

cu ultime-ncordări de străluciri

menite să le ducă-n caruselul

din lumea nesfârșitelor trăiri.

 

Era aproape hăul. Valuri sumbre

veneau să-ncheie crâncenul război,

strângând lumina lor în mâini de umbre

venite din adânc de inimi sloi.

 

Un strigăt și un zbor tăcut, de noapte,

picaj ca în furtuna unui gând

ce se înclină-n fața unor șoapte

pornite din speranțe-agonizând …

 

Din valuri, marea-și pierde giuvaerul,

iar umbre din războiul nemilos

privesc lumini ce pot s-atingă cerul

din pene strălucind, de albatros.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Copacul din Codrul Visător

În lumea lui din Codrul Visător,

Își tremura frunzișul de-amintiri

Din vremuri vechi, pulsând aprobator

În seva-ntinerită de trăiri.

 

Și totu-n jur părea că, din înalt,

Primește bucuria de a fi

A razelor pornite în asalt

Asupra codrului cu visuri vii.

 

Se unduiau în umbra lui chemări

De ramuri lungi ca urma unui plâns

Al sălciilor care-n depărtări

Se-apleacă sub durerile ce-au strâns.   

 

Le auzea în șoapte vagi de vânt

Ce apărea în trena unui vis                                       

Ori ca ecou al unui vechi descânt,

În lumea viselor, pe veci, proscris.

 

Prin seva-ntinerită de trăiri,

Chemările-i păreau precum un nor

Ce-i mai umbrea frunzișul de-amintiri

Copacului din Codrul Visător

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Lanțuri

Încremenită-i marea sub norii de furtună

Și-n liniștea-i adâncă îmi pare-a auzi

Ecouri din străfunduri ce urcă, se adună

Și își încep cântarea din lumea de stihii.

 

Începe-un dans al ploii, al vântului sălbatic

Pornit să urce totul deasupra unui hău

În care-o siluetă apare fantomatic

Și mă dorește pradă a cântecului său.

 

Îmi leg închipuirea cu lanțurile grele

A celui care crede că-n viață-i un destin

Și nu-i aud cântarea, nici vorbele acele

Menite s-amăgească și altul să devin.

 

În rana ce-mi apare, se-nchide lanț și chin,

Dar cerul meu se schimbă și e de-acum senin.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Vraja nopții

Străluceau pe ceruri stele

Cum nicicând n-au strălucit,

Nici prin gândurile mele,

Nici aievea ori în vis,

Când petale de cais

Se adapă-n răsărit.

 

Câmpul spicelor de vară

Se-nvelea-n lumina lor

Și-n culori ce iar și iară

Își luau din curcubeu

Straie noi, ca gândul meu

Când străbate nopți de dor.

 

Noapte, muză-nșelătoare

Cu atâția ochi de strajă,

Lasă-a câmpului culoare

Să ne fie loc ascuns

În iubirea ce-a răspuns

La a inimilor vrajă!

 

Din vol. “Eterna căutare”

Descântec în vis de o zi

Trăiești ca o lună de vară,

Fierbinte-n petale de maci

Și rece când ploaia de-afară

Te roagă pământul să-mpaci.

 

Cuvintele-ți poartă, ascunse,

Remedii de fluturi și leac

Durerii din rănile-ajunse

Iubirii să-i vină de hac.

 

Cu roua pe-o plasă întinsă

Pe zorii născuți ca un plâns,

Vrei cerul să creadă că-i stinsă

Dorința ce-n tine ai strâns.

 

Dar ziua aceea ce doare,

Că-i azi ori că-i alta ce-o știi,

Își strigă arsura prea mare

Din visul de-o singură zi

 

Și-ți umblă ca vântul prin lanuri

Cu spice privind spre pământ

Și-ți spulberă visuri și planuri

C-o plasă vibrând a descânt.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Strigăte în noapte

 Plutești pe umbre de apus,

În liniștea-nserării,

Sperând să vezi venind de sus

Motivul întristării.

 

Nu vine, aripi nu se văd

În depărtata zare,

Iar până-n zori nu se-ntrevăd

Speranțe că apare.

 

Sunt nori ce, negri, dau năval

Pe cer și-n gânduri sumbre,

Iar timpul trece infernal,

Lungindu-se-n penumbre.

 

Nu vine, soarele-a apus,

Deja-i târziu, e noapte,

Nu se mai vede, aripi nu-s,

E timpul pentru fapte.

 

Pornește într-un zbor stingher,

Ea, lebăda tăcută,

Strigând, sub nemilosul cer,

perechea ei pierdută.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Vis neștiut

O clipă doar și-au întâlnit

privirile fugare,

dar s-au văzut și au zâmbit

în gânduri, cu mirare

și fiecare-n drumul lui

a mers și nu s-a mai gândit

la ochii-albaștri sau căprui

ce i-a privit.

 

Dar visele au apărut

și, gândurile toate,

s-au îndreptat, tot mai acut,

spre-aceiași ochi și, poate,

spre tot ce-n ei se oglindea,

spre zâmbetul ce le-a plăcut,

spre tot ce ar putea avea

și n-au cerut.

 

Un timp, se pare, amândoi

s-au întâlnit în visuri

ca amintiri trecute-apoi

în unele înscrisuri

pe care timpul le-a-nvechit,

părând, cu vremea, că cei doi

în vechi povești s-au mai găsit,

cu ei eroi.

 

În dorul lor ce i-a durut

că nu-și erau aproape,

erau dorințe și-ar fi vrut

o zi, doar, să dezgroape

din cele, toate, câte-au fost,

căci clipa-ceea de-nceput

a căpătat acum un rost

recunoscut.

 

Au suferit și le-a fost dor,

au vrut să se revadă,

cereau, din ceruri, ajutor

și nu puteau să creadă

că nu se vor vedea nicicând,

dar, într-o zi, un vechi décor

în vis le-a apărut cerând

prezența lor.

 

Urmarea e de necrezut

căci mersul lor a fost un zbor

spre locul unde s-au văzut,

și-a fost scânteia unui dor

ce se-ntindea spre nesfârșit

și numai întâlnirea lor

să crească-ntruna l-a oprit

c-un lung sărut.

 

Din vol. "Oare"

Sonetul drumului de care

În șerpuirea drumului de care,

E forfotă, e praf și, mai ales,

E-o bucurie greu de înțeles

De cei ce vor doar umbră și răcoare.

 

Sunt obosiți, căci munca la cules

I-a obligat, sub razele de Soare,

Să-ndure înc-o zi chinuitoare

De muncă și căldură în exces.

 

Nu cei bătrâni sunt obosiți de vară,

Nu ei, cei care-o viață au muncit

Pământul sfânt din colțul lor de țară.

 

Cei tineri sunt acei ce-au obosit

Și n-ar mai vrea să vină mâine iară

S-ajute-n munci de care au fugit.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sunt doar o fărâmă din praful de stele

ce-n spații astrale petrec ani lumină

cu norul galactic, în mari carusele;

Sunt micul fragment de esență divină.

 

Plutesc în neant căutând o ieșire

din spațiul etern, ca să-mi caut menirea,

mă-ndrept spre Pământ și privesc cu uimire

Planeta Albastră ce-mi vrea nemurirea.

 

Voi fi o ființă cu trupul magnific

ce-n vremuri apuse-alerga în lagună

cu nările-n vânt, în decorul mirific,

pe țărmul tivit cu crâmpeie de lună.

 

Voi fi inorogul cântat în poeme,

voi face ca viața să-mi fie deplină,

iar când voi lăsa doar un trup, peste-o vreme,

voi fi tot cu voi, ca esență divină.

Din vol. "Gândul pierdut" 

Nimicul norilor sus-puși

Pe cer e greu: tronează norii

și-s regi deplini în asfințit,

plutind pe visuri iluzorii

de-o zi, de-o viață, de-un sfârșit.

 

Avizi de raze-ntârziate,

n-au niciun tron - doar umbre au

și voci dogite, înfundate,

în guri ce iau, în guri ce dau.

 

Ei vor apusul să le fie

apologie în cuvânt

și nicidecum o poezie

lor, celor temători de vânt.

 

Și toacă razele de Soare,

și toacă razele de-apus,

cu gura lor, în gura mare

ce urlă cu … nimic de spus.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Atât de albă

Tu-mi înfloriseși într-un gând,

Eu ți-ncolțisem în priviri,

Și ai zâmbit spre soare, când

Mă îndreptam spre noi iubiri.

 

Erai atât de albă, tu,

Și la-nceputul vieții eu,

Încât n-am îndrăznit un “Nu!”

Zărindu-te în drumul meu

 

În zbor, priveam cum, din pământ,

Se înălțau spre soare mii

De flori, în adieri de vânt

Și-n cântece de ciocârlii.

 

Un fulg plutind prin ceruri, eu,

Iar tu … frumoasa dintr-un lan.

De ce m-ai rupt din zborul meu

C-un alb atât de diafan?

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

Paragraful

 

Era ca un vis, ca un tremur de dor,

Ca roua pe buzele arse-n deșert,

Ca puls ce-ngenunche în trupul inert

Cu rugă spre suflet mascat, de actor.

 

Părea că-i real și se cere-mplinit

Pe-o scenă în care-i tăcere și taci

Călcându-ți cuvinte sub pașii ce-i faci

Spre zile ce nu au cărări de venit.

 

E-o liniște-adâncă și-n visul de-acum,

E pace pe câmpuri zidite-n absurd,

Și-n vânt înnoptat, și în geamătul surd

Al clipei ce-și scrie sfârșitul antum.

 

Oftatul e-al scenei, lumina-i din câmp,

Clepsidrele roșii se schimbă în mov,

Pe treptele sacre apare-un alcov

C-un clovn definindu-se-n zâmbetul tâmp.

 

Tu, pură-ntâmplare în visul tăcut,

Declami o poveste cu tot ce n-a fost

Decât paragraful din timpul anost

În care visări s-au născut și-au trecut.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sărutul din zori - gazel -

Într-o zi, îmi vei fi răsărit

Și, la tot ce-am trăit, asfințit,

Pe un țărm, cu privirea spre cer,

Eu – în brațe cu tot ce-am dorit,

Tu – privind în adâncu-mi de foc

Și zâmbind pentru ce-ai deslușit.

Ne vom scrie sărutul pe zori

Și vom fi personaje de mit

Pe o scenă în care actori

În destin ce ne-a fost hărăzit,

Vom fi noi, cei ce joacă un rol

Într-un vis ce se cere trăit.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Gazelul este o poezie lirică de origine orientală, cu conținut erotic sau filozofic, având formă fixă și care constă din distihuri, în care prima strofă are rimă împerecheată, iar în strofele următoare, fiecare al doilea vers rimează cu versurile primei strofe.( Wikipedia).

 

Număr până nu mai număr

Eu-s cioban, dar nu se vede,

Că sunt autodidact,

Plin de șarm, c-o mutră “cool”-ă …                                    

Ce să fac eu c-o țidulă

Ori un act?

 

Și-am o bâtă … mamă-mamă! -

Noduroasă, dintr-un fag,

Bună ca să bage frică

În flăcăii care strică

Ce mi-e drag,

 

Că-mi cam place-n sat, la horă,

Fete-n brațe să mai strâng

Și să nu dau socoteală;

De mi-o cer, le dau stâlceală

Până plâng.

 

Ăsta-s … după ce îmi număr

Oile, că nu v-am zis:

Ce-i mai sus mi se întâmplă

Când adorm și-mi pun o tâmplă

Pe un vis.           

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Ceasul meu

Cu ceasul meu, nu știu ce s-a-ntâmplat:

De-o vreme nu mai merge cum mergea

Și nici nu pot să-l duc la reparat,

Căci el e altfel, nu-i de ici-colea.

 

L-am dobândit la schimb, pe-un măturoi,

De la o babă proastă ce-l voia

Și nu să măture cu el gunoi,

Ci doar să zboare – ea așa zicea –

 

A mers ce-a mers și se-auzea “tic-tac”

Mai tare “tic” și “tac”-ul mai deloc,

Știți, cu nevasta: când ea “Tic!”, eu tac

Și de-aia-n căsnicie am noroc.

 

Când apăsam butonul ăla mic,

Îmi arăta doar ora câtă e

Și-n rest era – pe cinstea mea! – nimic,

Nu ca acum, când tot mă ia cu “Ce?”

 

Adică eu, cumva, să îi răspund

La “În ce timp?”. Păi, ăsta e normal?

Mi-apare-acolo-n mijlocul rotund

Și nu vă mint: apare și-i real!

 

Sunt supărat și cred că o să-i scriu

Că în potoape vreau, de mai încearcă,

Dar mă gândesc: “Pot, înapoi, să viu

De-acolo, de la Noe, dintr-o arcă?”

 

Din vol. “Hai, pa!”

 

Vremuri păgâne

Îmi sunt tăcerile stăpâne,

Iar visurile mi-au pierit

Acoperite de țărâne

De timp în alte vremi murit.

 

Doar gândurile-mi zboară, stoluri,

Fulgi albi pe-un cer întunecat,

În lumi pierdute, cu simboluri

Pe care nu le-au descifrat.

 

Și pleacă și se-ntorc, umile,

Dar tac și nu îmi deslușesc

Necunoscutele fosile

Spre care, iar și iar, plutesc.

 

Ceva din vechile țărâne

Lumina-ncearcă să-mi amâne.

Din vol. "Eterna căutare"