Visul unei nopți de toamnă

Într-o zi, Costică și-auzi vecinul

Cum, în dosul casei, se-neca de plâns,

Cu o sticlă goală și mărindu-și chinul

Tot privind la dânsa și ținând-o strâns.

 

- Ce e mă, Gicuță, ce-i cu-atâta jale?

Mă, tu mă cam sperii! Ce-ai pățit? Nu ai

Altă sticlă plină-n pivnița matale?

Hai că-țí dau eu una, știi că am, nu-i bai!

 

- Nu-i că n-am, Costică, nu-i de băutură!

E coșmarul nopții care-a revenit,

Doar că-n noaptea asta, chiar în bătătură,

Unu’ cu muierea mea s-a întâlnit

 

Și-a urcat-o iute lângă el, călare

Pe-un cal alb ce-n grabă mare a zburat,

De era să n-aud vorba-i de plecare:

“Pa și pu, Gicuță! Eu … te-am cam lăsat!”

 

A-nțeles, Costică, pe deplin, amarul

Și, luând pe Gică pe sub brațul stâng:

- Bine că e asta, că-i doar vis, coșmarul!

- Știu că-i vis, tu ce crezi? – tocmai de-aia plâng!

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Rafale

Înaltul de peste coline

E prins în rafale de vânt

Ce uită că cerul e sfânt

Și nu vrea nimic să-l întine.

 

Dar praful tot urcă și-ncarcă

Potecile căii de sus,

Și timp, și-amintiri ce s-au dus

Pe-un drum ce nu vrea să le-ntoarcă.

 

E-un vânt ce-n rafale vuiește,

E vântul bătând în destin

Un scris ce-n cuvânt risipește

 

Otravă pe cerul senin

Și praful cu nori contopește,

Umplându-i cu stropi de venin.

 

29 sept. 2022

 

Rondelul falsului poet

De vrei să scrii o poezie,

Dar n-ai talent, iar minte... ioc!

Tratează totul ca pe-un joc,

Că nu-i o mare comedie.

 

Cu rima nu-i o tragedie:

Pe Google poți să o găsești,

Dar n-are rost să te prostești,

De vrei să scrii o poezie.

 

Poți pune gânduri pe hârtie,

În Word sau orice editor,

Și, cu un spirit novator,

Le pui, apoi, ca o fâșie,

De vrei să scrii o poezie.

 

Din vol. “Hai, pa!”

 

Rugă

Primeşte, zeiţă, ofranda

şi iartă greșelile mele,

îți cer, cu căinţă, iertarea

păcatelor grele.

 

Îmi iartă, acum, îndrăzneala

şi-ndreaptă privirea spre mine,

îmi schimbă, zeiţă, destinul

şi ia-mă la tine.

 

Ascultă-mă, tu, cea din ceruri

şi iartă a mea rătăcire,

aş vrea ca noi doi să fim unul,

scăldat în iubire.

 

Primeşte zeiţă ofranda

şi iartă păcatele mele,

căci multe zeiţe ferice

făcut-am cu ele.

 

Din vol. "Hai, pa!"

 

Privirea ta

Îmi trec prin gânduri paşii, mi-i petrec

de la un gând la altul, zi de zi,

în obiceiul meu de a trăi,

şi o voi face pân-o fi să plec.

 

Mă mai opreşte, uneori, un vis,

din mersul printre gânduri, dar plutesc

prin alte lumi şi nu, nu mă opresc,

căci sunt, la tot ce-i nou, mereu deschis

 

şi-mi place să te văd acolo-n el,

alături, cu privirile arzând,

iubindu-mă, dansând sau surâzând.

 

Privirea ta … ştii tu, ai tu un fel

de-a mă privi, de-a-mi fi în vis şi-n gând

pe care n-aş putea să-l uit nicicând.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

 

Sonetul frunzei visătoare

Sus, în deal, pe ramul unui fag bătrân,

Flutură, voioasă, frunza încălzită

De un Soare care toamna e hapsân

Și nu-și vrea căldura-n lume risipită.

 

Este fericită pentru c-a fugit

Dintr-un vis în care îi era prea rece

Și-au scăpat-o zorii-atunci când au venit

Peste noaptea care-a trebuit să plece.

 

A simțit că-i timpul, dar e-n firea ei

Să-și trăiască viața într-o bucurie

Și, de-o fi să treacă-n anii cei merei,

S-ar întoarce iarăși, sufletul să-i fie

 

Într-o biată frunză, retrăind mereu

Viața până-n toamna din sonetul meu.

 

24 sept. 2022

 

Confuzie

La Nuți vine un vampir

-Când ziua se petrece-

În mână ține un clondir

Și n-ar mai vrea să plece.

 

-Hai, spune-mi iute, cum ai vrea

S-o facem astă seară?

-Mai repede, iubita mea,

Căci setea mă doboară.

 

Și se-ntreba el că de ce

Ea caută să-l sece?

Luceafăr a crezut că e:

"Nemuritor si rece”.

 

Din vol. "Parfum ... vesel"

 

Casa libertății

Lucarna ce dădea spre miazăzi,

Văzuse-atâtea toamne-n viața ei

Încât nu s-a mirat văzând pe-acei

Ce i-au trecut hotarul într-o zi.

 

Erau doi voiajori, doi porumbei

Ce s-au desprins din rostul lor de-a fi:

Trimiși de-acasă, pentru-a reveni

Din nesfârșit de multe odisei.

 

La unul din concursuri au zburat

Nu înspre casa unde-i aștepta

Acela ce ades cronometra,

Ci spre un loc ce-n zboruri l-au aflat.

 

Era pustie casa, iar în pod

Firidele puteau adăposti

Urmași pe care i-ar dori a fi

Crescuți în al sălbăticiei cod.

 

S-a luminat și podul ce-a primit

Un dar venit din cer, neașteptat,

Acoperișul tot s-a bucurat

Și casa chiar, la primul gungurit.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Sonetul petalelor toamnei

Că mâine-i echinocțiu, mi-amintește

De-o altă toamnă: cea în care-a fost

Să îmi aleg o stea ce strălucește

Și are-n cerul meu același rost:

 

Când o privesc, în gânduri îmi răsare

Un trandafir ce-mi cere să mai scriu

Așa cum o făceam, cu adorare

Și încântat de tonu-i sidefiu.

 

În voce are cântul unei stele

Pe care, de-l auzi, nu-l poți uita,

Căci este dintre cânturile-acele

Ce le îngână-n vis iubirea mea.

 

E toamnă iar, dar eu îmi amintesc

Doar toamna cu petale ce-mi zâmbesc.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Cărările nopții de foc

Dacă-mi ești lumină-n visul ce mă-mbie

Pe cărări ascunse-n nopțile de foc,

Fă înscrisu-acela, sacru pe vecie,

Să mi te cuprindă ca al meu noroc

 

Și să-mi fii de-a pururi dulcea armonie

Ce-mi pulsează-n suflet clipe, rând pe rând,

Doar de fericire și de bucurie

Când te țin în brațe și te am în gând.

 

Dacă în privire îmi vei străluci

Ca o rază caldă într-un cer senin,

Îți voi fi-ncântare și te voi iubi

Până când Pământul ne va fi străin

 

Și-n cărări celeste-alături vom păși,

Înspre epilogul nostru în destin.

 

Din vol. "Eterna căutare"

 

Lacrimi reci

Ești tristă ca și vremea de afară,

cu lacrimi reci alunecând din nori

nehotărâți și ei, de multe ori,

ca ochii tăi, ce azi se-ntunecară.

 

Oftezi ca-n răbufnirile de vânturi

ce poartă înspre zări suspinul mut

al celor ce nicicând nu au avut

spre o iubire sau frumos, avânturi.

 

În ritmuri scurte pieptul îți tresaltă

ca marmura cioplită de o daltă

ce-o nemurire rece-ar vrea să-i dea

 

spre lumile înalte, de-ar putea,

uitând de inima ce îți exaltă:

să vii, să ierți, să pleci din lumea ta?

 

Din vol. “Oare”

 

Neanderthal (5)

Trecut-au anii și-au crescut

Neander-puștii din trecut,

Dar nu erau cum ar fi vrut:

Ca el, puternici, de temut,

Deși le-a dat tot ce-a avut

Și i-a-nvățat tot ce-a știut.

 

În lupte, nu erau ca el:

Iar unul, cel mai mărunțel,

A zis: “Eu nu merg la răzbel,

Că nu suport să văd măcel

Și nu știu, nu-nțeleg defel,

Ce câștigați cu lucru-acel?”

 

Ba, unul mai spre sapiens,

Tot căuta al vieții sens

Și n-avea păr pe-un cap imens

Cu stropi pe el ca de condens.

Cu-acela se certa intens:

Erau, mereu, pe contrasens.

 

Era, de ei, nemulțumit,

C-o viață-ntreagă a muncit

Să-și vadă neamul fericit

Și-așa cum e, boșorogit,

Simțindu-se neîmplinit,

Vrea alt “Ka fu”. Traduc: “Plodit”.

 

Din vol. "Hai, pa!"

 

Mirajul ochilor adânci

Fugi, alină-ți dorul! Clipele pierdute

Îți îndepărtează visul de-a-ntâlni

O fantasmă care, nopțile trecute,

Ți-a trezit dorința de a o-nsoți.

 

Dacă, printre gânduri, norii de furtună

Îți alungă pașii-n drumul altor zări,

Cheamă amintirea nopților cu Lună

Și trimite norii în adânc de mări!

 

Fugi ca vântul toamnei! Frunzele să fie

Un vârtej în urma pașilor fugari;

Uită de plutirea în melancolie

Și de izbucnirea stropilor amari!

 

Ia-ți alături visul și aleargă, aleargă!

Treci de văi de gânduri și-ascuțiș de stânci,

Tot ce te frământă, pașii tăi să șteargă,

Până la-ntâlnirea unor ochi adânci.

 

Dacă-n profunzimea lor vei recunoaște

Visul ce te cheamă-n dorul ne-mplinit,

Tu întinde-i mâna și de-acum cunoaște

Fericirea toamnei care a venit.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Zborul din amurg

E doar o bancă, un amurg și eu,

Încremenit pe-o margine de-alee,

Cu gândurile-n câmpuri elizee

Prin care derulez un vechi clișeu.

 

E-atât de vechi, încât un verde crud

A devenit ca frunza dintr-o toamnă

În care înserarea mă îndeamnă

Să ies, cântarea nopții s-o aud.

 

Prin câmpurile-acelea, încă am

Vigoarea din poveștile trăite

În vieți, din amintire desfrunzite,

Când ne-ntâlneam și, uneori, zburam.

 

Erai cu mine-acolo și, în doi,

Cutreieram ținuturile-acele

Ca doi luceferi printre mii de stele

Ce ne priveau, din marele convoi.

 

Din gândurile de pe-un vechi tărâm,

Pe-o bancă, sub o salcie bătrână,

Ca și atunci, ținându-ne de mână,

Îmi pare că, adesea, coborâm.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Singur printre piscuri

Pasărea de pradă trece printre cețuri

Cu un strigăt aspru care, prin văzduh,

Caută s-atragă zborul altui duh

Răspunzând chemării și-n priviri cu ghețuri.

 

Singur printre piscuri, rege peste ceruri,

Își dorește ochii care s-au pierdut

Cu aceea care, în necunoscut,

S-a-ndreptat lăsându-i sufletul în geruri.

 

A rămas, așteaptă. Duh lipsit de nume,

Care-și plânge chinul. Toamna ce-a venit

Mai mărește timpu-n care a jelit,

Reușind pustiul vieții să-și asume.

 

Zborul lui străbate-o veche amintire:

Grindina sub care ea s-a prăbușit,

Cel ce a luat-o-n brațe și, grăbit,

A plecat din munte, fără vreo oprire.

 

Îi știa ținuta, armele temute,

Firea iubitoare, gata de-ajutor

Și … să fie visul? Aripa din dor

Și priviri ce poartă ghețuri cunoscute?

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Plasa tăcerii

M-ai prins, recunosc, nici măcar nu mă zbat,

e caldă strânsoarea în care mă ții,

ți-e sete de mine, iar ochii tăi vii

sclipesc într-un verde atât de curat!

 

Îmi uit și de aripi, nu-mi trebuie zbor,

în gânduri îmi ești, iar în plasă te am

în zbateri tăcute, cum nici nu credeam

că pot să mă simt c-un așa agresor.

 

Nu știu dacă-s eu, sau ești victimă tu,

căci rolul se poate schimba orișicând

atunci când la pândă se-așează, flămând,

oricare, iar celălalt nu zice “Nu!”.

 

Te-aștept în tăcere, în vis și în gând,

pe-o pânză întinsă, de dor suspinând.

 

Din vol. “Chipul iubirii”

 

Sonetul paingilor cioflingari

A-ntârziat paingul și pânzele-și adună,

Căci nu mai poate prinde făpturi prin desfrunziri

Ai unei toamne care adună amintiri

Din ani bogați în roade, ce i-au adus cunună.

 

Nu poate să-nțeleagă și cere deslușiri

Oglinzii ce reflectă crâmpeiele de Lună

Și pare dintre-aceia ce multe au să spună

Atunci când restul firii se pierde-n rătăciri.

 

 - Tu știi un rost al lumii ce-a fost, dar s-a pierdut

Prin timpuri tulburate și ani ce par bizari

Acelor care poartă pe umeri un trecut

 

În care, prin cuvinte, topeai orice ghețari.

Nu, nu mai sunt aceleași. Mai nou, au apărut

Păianjeni cu pretenții, pe nume cioflingari.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Două muze

Sunt zile când muza mă-mbie cu versuri

Și altele când fac degeaba demersuri;

Astăzi mă simt plin d-energii creatoare,

Dar ea nu e, căci se bronzează la mare.

 

Sun la mobil, dar nu mă bagă în seamă,

Orele trec, și-ncepe să-mi fie teamă

Că muza mea s-a transformat în sirenă,

Sau c-a găsit pe-altul mai tare în venă.

 

Singur, acum, nu pot să scriu două versuri,

Pe foaia mea sunt o mulțime de ștersuri,

Mă tot agit, dar gândul meu o ia razna...

Și, uite-așa, îmi trece ziua cu cazna.

 

I-aș da mesaj, dar am nevoie de-o muză

Și, pe-nnoptat, merg la vecină c-o scuză;

Vecina mea, frumoasă, singură-acasă,

Pune un vin și o friptură pe masă

 

De îmi tot trec versuri prin cap, de iubire,

În loc să scriu, acum am altă pornire

Și uit pe loc, ba chiar și spre dimineață

Și cine sunt, și muza mea plimbăreață.

 

Acum încerc, după vreo două cafele

Să scriu din nou, dar îmi sunt pleoapele grele;

Mai bine dorm, apoi găsesc niște scuze,

Căci mi-e ușor, doar am acum două muze.

 

Din vol. “Gândul pierdut” 

 

Pânză pe catarg

“La atac!” – striga nebunul

dezvelindu-și dinții lipsă,

“Lasă pușca, lasă tunul,

că doar nu-i apocalipsă!”

 

De-i prindeai cumva privirea,

îți închipuiai c-o piatră

a lovit nemărginirea

tulburând o psihiatră.

 

“Hai, curaj, că vitejie

n-aveți voi, mânca-v-ar tata!”

De mi-ar fi el tată mie,

cred c-aș ataca … și gata!

 

Dar și-așa, ce mare brânză

e s-atac? Mi-adun curajul

ca pe un catarg o pânză

și încep cu ambalajul,

 

C-are pielea dură, arsă …

“Bă, tu ești întreg la cap?”

Furia mi se revarsă

… pe vițelul din proțap.

 

Din vol. “Dor de lele” 

 

Dansul dorinței de-a fi

Apari, uneori, într-un vis,

îmi bântui prin suflet întruna

căci e, pentru tine, deschis,

și n-are opreliști, niciuna.

 

Mă-nvălui cu șoapte de dor,

în visul ce-așterne dorință,

iar tu, însetată de-amor,

în tine-mi oferi locuință.

 

Mă strângi, clocotindă,-n tumult,

amestec de vis și beție,

când totul devine ocult,

și-n suflet începe s-adie.

 

Cu degete-aprinse îmi scrii,

în linii prelungi, o cântare,

pe care dorința de-a fi

dansează și apoi dispare.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

 

Toamna unei roze

Nu-i vorba că plouă, e frig sau vreo vină

a zilei, a toamnei, a visului meu;

E numai dorinţa, e dorul cel greu,

sau vrea să îmi facă, din suflet, grădină?

 

E-o roză ce-mi schimbă privirea albastră

în rozul ei palid sau roşu de jar

atunci când îmi vine, de-afară, în dar,

prin spaţiul creat într-o veche fereastră.

 

E splendidă roza ce râde spre mine

cu joaca-n petale şi-un verde frumos

în frunzele vii ce se-alintă duios!

 

Mi-atrage privirea, în joac-o reţine,

îmi caută-n suflet un colţ luminos,

dar locul e plin pentr-un joc de prisos.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

 

Vis liber

Mi-ai apărut din gânduri, nărăvaş,

atât de mândru, falnic şi … mai altfel,

părând zburdalnic, vesel, buiestraş,

aşa cum te-am visat demult, dealtfel.

 

Şi-ai devenit real sub mâna mea

din tot ce mi-a adus în braţe râul,

căci tot ce-mi trebuia, deja avea,

dar nu mi-a dat nimic să-ţi fie frâul.

 

A vrut să fii cum eşti, să fii doar tu,

s-alergi în voia ta, în libertate,

să poţi, atunci când vrei, să pleci c-un “Nu!”,

iar eu am fost de-acord: avea dreptate!

 

Tu nu poţi fi al nimănui. Eşti doar

adus de ape, adunat din spume,

din visul meu, din gânduri în zadar

cât timp nu reuşesc să-ţi dau un nume.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Minunea din colțul tăcerii

În colțul bicicletei e tăcere,

căci sunt tristeți acolo-n somn ușor,

ce s-ar trezi doar la o adiere

de amintire-a unui plâns de dor.

 

Pe spițe-a apărut demult rugină,

pe șa sunt pete mari de mucegai,

pedalele-s bucăți ce se dezbină

și, de-ar putea vorbi, ar zice: “Vai,

 

ce mult aș vrea să fiu din nou frumoasă!

Ce mi-ar plăcea să mai călătoresc

și să mă-ntorc apoi, să vin acasă

ca altădat’, pe drumuri ce iubesc!

 

Aș vrea să văd cum stâlpii și copacii

rămân în urma mea pe înserat,

ori cum, pe drum de țară-aleargă macii

spre lanuri de la care am plecat.”

 

Așa cred c-ar vorbi, dar nicio roată

nu mai e bună: spițele s-au rupt,

iar lanțul s-a blocat și niciodată …

Dar ce se-ntâmplă? Cine m-a-ntrerupt?

 

E ca o ceață-n colțul bicicletei

și n-o mai văd … De neînchipuit!

Ca un izvor ce îi răspunde setei,

s-a transformat. Dorința s-a-mplinit.

 

Din vol. “Aripi de azur”