Țărmul de amurg

A plâns doar o lacrimă cerul
pe dalele vechiului burg,
dar ea îmi purta giuvaerul
din toamna-n culori de amurg

Era ca o raclă închisă,
ca un prețios chihlimbar,
purtând o ființă promisă
chiar mie să-mi vină în dar.

Am prins-o în brațe flămânde
și crusta din juru-i am spart
cu zbateri de suflet crescânde
în grija de cer s-o despart.

Eu sunt pentru ea libertate
și liniște-n anii ce curg
spre țărmul acela ce poate
da toamnei culori de amurg.
 
Din vol. “Eterna căutare”

Mintea altar

Mâna din vis

Aş vrea să ştiu pe care parte sunt
în visul cu o apă ce desparte
tărâmurile vii de cele moarte
şi drumuri în destinul ce-mi înfrunt.

Nu pot s-aleg şi simt că singur, eu
sunt de o parte, dar şi de cealaltă,
în clipa-n care mâna ce mă saltă
e cea pe care-o-ntind când mi-e mai greu.

Iar timpul pare-n vis un infinit
în care nici nu mor, nici nu trăiesc,
ci doar aştept lumina s-o zăresc.

În viaţa-n care multe-am împlinit,
e doar un vis prin care mai păşesc
cu mâna-ntinsă parcă a cerşit.
 
Din vol. “Eterna căutare”

Ramuri noi

Treceam, adesea, pe un drum
Ce ne-atrăgea cu umbra lui
Și al zăvoiului parfum
Pe noi, cei veșnic nesătui

De-arome aspre de pământ,
De august cald, de-o vară-n doi,
De frunze adiind în vânt,
De-mbrățișări, iubire, noi.

Pe sub copaci, la umbra lor,
Înlănțuindu-ne, senin,
Ne mai priveam, zâmbind ușor,
Ca suflete ce-și aparțin.

Abia acum, văzându-i, iar,
-Copacii noștri din zăvoi-
Simt că le-am dat și noi un dar:
Se-ating tăcut, cu ramuri noi.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Versul de cristal

- În părul tău, se-adună zăpezile din munți,
Privirea ți-e pierdută, nu vezi nimic din jur,
Și nu-nțeleg, bătrâne, de ce, ades, te-ncrunți?
Căci versu-ți izvorăște și limpede și pur.

În tot ce scrii, iubirea se-arată ne-ntinată
Și-mi pare ireală, din altă lume e.
Tu, unde ai găsit-o? E-a ta, e-adevărată?
Și, dac-ai întâlnit-o, de ce te-ncrunți, de ce?

 - E-adevărat: zăpada mi-a apărut la tâmple,
Iar anii se adună și, uneori, mă-ncrunt
Atunci când, printre gânduri, se poate să se-ntâmple
Ca amintiri pierdute din nou să mai înfrunt.

Sunt unele de-acelea ce n-aș vrea să se-arate,
Dar asta nu se poate și-atunci le pun la loc
Așa cum sunt, dar versul, cu amintiri schimbate,
E rolul de pe vremuri și-mi place să-l rejoc.

De ce acum? Ei, bine, sunt multe și s-au strâns
În ani și ani în care pe toate le-am trăit,
Le-am adunat prin gânduri, la unele am plâns,
Dar toate-s ale mele și-or fi pân’ la sfârșit.

Iubirea mea? Trăiește! E limpede și pură,
E, poate,-nzăpezită și ea, la fel ca mine,
Dar numai pe afară: în suflet, la căldură,
E-aceeași de-altădată. Iar tu, ce faci, ești bine?
 
Din vol. “Călător prin gânduri”

Albul din tăcerea nopții

Era în alb. Tot albă – sclipirea de la coasă,
Privirea ei – în flăcări, un mers grăbit și, totuși,
Nu tremurau nici apa, nici frunzele de lotuși,
Sub pasul care-adună și duce umbre-Acasă.

Cu nimb de nemurire și râs ca de hienă,
Strivea tăcerea nopții pe dalele de plâns
Aliniate-n timpul din viața-n care-a strâns,
În palmele durerii, arome de cangrenă.

Se zvârcolea, tăcerea, în zarvă de cuvinte
Ce-și bâiguia finalul în scâncet alb-lăptos,
Fior adus din visul de șarpe sinuos
Al celui ce, iubirea, o-nsămânțează-n minte.

Prin mlaștina creată de-o stea ce lăcrimează,
Ascunși în ceața deasă, cocorii, triști, dansează.
 
26 aug. 2019

Umbra florilor de vis

Pașii tăi, prin visuri, și-au făcut cărare
Ce-mi străbate cerul nopților de dor
Ca o stea ce arde într-o căutare
A iubirii-ascunse-n suflet muritor.

Tălpile-ți sunt goale, calci ușor și-mi vii
Caldă și ferice-n brațele deschise
Pentru-a te cuprinde și a-ți aminti
Simfonia noastră-n mii și mii de vise.

Voalul tău se-așterne-n umbra unor șoapte
Ce se-nalță tainic printre flori de vis,
Atrăgând cu smirnă fluturii de noapte
Spre o nouă viață, c-un destin rescris.

Trupul tău îmi cântă, ochii tăi mă ard,
Vraja ta-mi îndeamnă sufletul să cânte
Și să-i ceară voie inimii de bard
Să îți iasă-n cale, gata să te-ncânte.

Din vol. "Eterna căutare"

Ecoul gândurilor vii

Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec și gândurile mele, trec și-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri-clipe, ani și gânduri își vorbesc.

Ce își spun? - o știe lacul, dar el tace, liniștit,
Și ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Și-au plecat să-și zburde-n lume viața plină de frământ.

Lacul ... tace, dar, în taină, strălucește, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă și în zori –
Se așează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară și-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalță spre tării
Și, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.
 
Din vol. “Călător prin gânduri”

Lumea veche

Prin lunca dintre dealuri trecea un mic pârâu:
O apă, două maluri, și eu, crezându-l râu.
Mă dezbrăcam în grabă, cu gândul să mă scald,
Și n-aveam nicio treabă cu alții: “Vara-i cald!”

Mă atrăgeau copacii cu ciori în vârful lor,
Și m-așteptau ortacii de-acolo să cobor.
Treceam și prin livada -păzită de-un pitic-
Când ani aveam decada (sau mai aveam un pic).

Era o altfel lume cea-n care am crescut;
Avea ceva anume, acum necunoscut.
Era, cumva, mai bună, deși erau nevoi,
Iar când furam o prună, mă rușinam apoi.

Era o bucurie vacanța la bunici,
Cum ar putea să fie și-acum, la cei mai mici.
Căci lumea-ceea veche, ticsită cu povești,
E fără de pereche. N-ai cum să n-o iubești.
 
Din vol. "Oare"

Ca primii dintre oameni

Ea nu i-a spus că-n visul pe care l-a avut,
Erau pe malul mării, privind îmbrățișați
Spre dincolo de lume, de cer, de cunoscut,
Ca primii dintre oameni, de zori, atunci, creați.

El nu i-a spus că-n visul ce tocmai l-a-ncheiat,
Dansau pe-un țărm sălbatic, intens, înfiorați,
Dorindu-și împlinirea în cel dintâi păcat,
Ca primii dintre oameni, de zori, atunci, creați.

Ei nu și-au spus de visul din timpul de demult,
Când ea era o floare, el – flutur visător,
În vremea când, prin sânge, simțeau acel tumult,
Ca primii dintre oameni, mânați de-același dor.

Secretul lor e visul din zorii-n care-au stat
Îmbrățișați pe țărmul cu tot ce li s-a scris
Cu multă vreme-n urmă, în cerul înstelat,
Lor, celor ce, de-o viață, visează-același vis.
 
20 aug. 2019

Sonetul 007

Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.

Domeniul meu e-ntreaga galaxie
Prin care te învârți c-un vag surâs,
Dar nu mă poți vedea – nu zic nici “Pâs!”,
Doar trag ușor de-un bor de pălărie.

Îți știu, misterule, pe dinafară,
Escalele pe unde chicotești,
Îți știu de dulce și îți știu de-amară.

Mi-ai spus că-s cel mai tare,-odinioară
Și, sunt convins, la fel și-acum gândești,
Căci tot pe 007 îl iubești.
 
19 aug. 2018

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,

Îți mai treci, uneori, pași de umbră de gând

Ce s-ar vrea însoțiți prin tărâmul neviu

De-o făclie ce n-o să-ți mai ardă nicicând.

Când ardea, ți-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,

Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,

Jinduit și dorit chiar și-n timpul ce-a curs,

Iar acum, că s-a stins, ești pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,

Sub un cer mai senin, luminând depărtări

Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi

Sunt doar picurii ei, arși în dans și cântări.

De știai s-o păstrezi, ar fi ars și acum

Cu aceeași lumină din umbra de gând

Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum

Sinuos și pustiu, c-o făclie … nicicând.

 18 aug. 2019

Ani lungi

A-mbătrânit și ea, cabana noastră
de-atâta așteptare-n anii lungi,
iar lemnul ei e-acum uscat și fungi
îmi pare că se-adună sub fereastră.

Era, pe vremuri, un pervaz acolo,
cu flori aprinse, vii, ce dau culoare
și fac, din orice zi, o sărbătoare.
Era odată! Nu mai e! –Alo!

Eu am ajuns, tu unde ești? Mai vii?
Te-aștept, desigur! Ești, deja, pe drum?
Eu mă ocup de sobă, scoate fum,
și-i praf pe toate de pe-aici, să știi!

Voi încerca, pe rând, să le adun:
și vasele, și cărțile, iar patul
îl voi aerisi puțin. Canatul
de la fereastră nu mai este bun.

Ajungi diseară? Bine! Foarte bine!
Am timp destul, va fi curat pe-aici!
Să mergi încet, la cal să nu dai bici,
că e bătrân și el! Ca noi, ca mine.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Testul iubirii

Nu îmi testa iubirea pentru tine
și nu te îndoi de ea nicicând!
E-a ta, o poți simți, îți aparține
și-o poți vedea, chiar ochii închizând.

E peste tot: în tine, te-nconjoară,
e-n aerul ce îl respiri, în vise,
în ziua cea mai dulce sau amară,
în tot ce ești, în gând și-n cele scrise.

N-o poți vedea și nici n-o poți atinge,
e și puternică, dar și fragilă,
încât o neîncredere o stinge
și o distruge fără nicio milă.

Să n-o testezi! E-un fluture pe-o floare
cu aripi tremurânde,-atât de fine,
de-o frumusețe ce,-n privire, doare,
așa că nu-l atinge, e mai bine!
 

Din vol. "Chipul iubirii"

Cuvinte sfinte

- De-ar fi să plec, să nu mai știi nimic
Din tot ce fac și simt ori ce culoare
Au nopțile ascunse-n depărtare
În așteptarea unui venetic,

Ce-ai spune-atunci? În ochi, de m-ai privi,
Ce gânduri ți s-ar transforma în șoapte
Menite să amâne lunga-mi noapte
În care voi apune într-o zi?

- Să îți amân plecarea, n-aș putea,
Dar te-aș privi și mâna aș întinde-o
Spre mâna ta, pe care aș cuprinde-o
Așa cum ai făcut și tu cândva.

Voi strânge-o tare, da, iubitul meu,
Și-ți voi șopti aceleași vechi cuvinte
Pe care ți le-am spus, cuvinte sfinte
Ce se vor încheia cu: “Merg și eu!”
 
13 aug. 2019

Despărțire online

Azi-noapte m-am culcat târziu,

- Mă știi doar, sunt un cafegiu -

Trei filme am privit pe net,

Am mai sorbit un cabernet,

Am ros, pe rupte, mizilic

Cu gândul că, măcar un pic

De m-ai iubi, ai fi și tu

Pe Facebook, însă nu și nu!

Am așteptat, am tot sperat,

Nerăbdător și disperat;

Am adormit c-un gust amar

Apoi, în noapte, un coșmar;

Acum sunt trist, posomorât,

Sunt indispus, dar hotărât

Îți spun: - Adio, draga mea,

Nu pot uita greșeala ta

De-a nu îmi da, în timp util,

Un "Like" la poza de profil!

 Din vol. “Parfum ... vesel”