Dorinţă într-un gând

În ziua ce-a apus, mi-ai fost dorinţă,

şi mi te-ai arătat, apoi mi-ai dat

ceva de dincolo de conştiinţă,

de prin străfund de cer întunecat.

 

M-ai ajutat să înţeleg misterul

atâtor lumi de care n-am ştiut

şi care sunt aproape, nu în cerul

de care, de milenii, ne-am temut.

 

Mi-ai fost un dar al nopţii, adiere

venită dintr-o lume de demult,

ascunsă după gratii de tăcere

prin frica de durere şi ocult.

 

Mi-ai spus, în şoaptă, totul, rând pe rând

tu, ce mi-ai fost dorinţă într-un gând.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

 

Țărmul pașilor pierduți

Pe țărmul pașilor pierduți,

Treceam întâia oară

Îmbrățișați, neabătuți

De vremea de afară.

 

Era atât de cald, iar noi

Ne luminasem chipul,

Căci lumea-ntreagă dinapoi,

Era, pe țărm, nisipul.

 

Ne îndreptam spre un apus

Cu simpla adiere

A vorbelor ce ni le-am spus

În clipe de plăcere.

 

Și ne-am jurat pe țărmu-acel

Iubirea să ne fie

Ca diamantul din inel

Și înc-o veșnicie.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

 

Poștașul

O viață-ntreagă, biet poștaș,

Ducând scrisorile-n oraș,

Zâmbea la toți, zâmbea amar,

C-o mână peste-un buzunar.

 

Era un gest mărunt, un tic

Și nimeni nu-i zicea nimic

Atunci când tot cu ea dădea

Ziare, pensii … ce avea.

 

Trecut-au ani. L-am întâlnit

În mers domol, îmbătrânit,

Cărându-și zâmbetul amar

Și mâna înspre buzunar.

 

“Ce ții acolo?” -am întrebat.

El mă privea puțin mirat,

Dar mi-a răspuns: “Aici am eu

Scrisoarea către Dumnezeu.”

 

Din vol. "Eterna căutare"

 

Picaj

Se făcea că plecam undeva,

Neștiind nici de ce, nici cum pot

Să mă-mprăștii prin zări, ca un tot

Și să fiu doar un eu ce zbura.

 

Îmi priveam depărtarea de stol

Ca pe-o zi din acele uimiri

Bandajate-n puhoi de-ngrijiri

Sub un cer când prea plin, când prea gol

 

Și-mi eram țintă eu, uneori,

Dar, adesea, înaltul mi-era

Un popas de prin care-a pleca

Ar fi fost: “Cât de sus vrei să zbori”?

 

O-ntrebare din gândul mereu

Ce venea când pe aripi pluteam

Spre ținutul ce nu-l cunoșteam,

Dar speram c-o să fie al meu.

 

Mai lăsam dâre lungi, de siaj,

Vălurind pe o mare de mimi

Afișând măști de falși heruvimi …

O, ce vis, ce trezire-n picaj!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Sunt ce vrei tu

Ți-am construit castelul din cuvinte

pe care numai ție ți le-am spus,

dar care-au fost, nu-mi mai aduc aminte;

știu doar că le-am șoptit  la un apus.

 

Îmi amintesc de noaptea-ceea-n care,

uimiți, ne-am declarat că ne iubim

iar în sărutul nostru, fiecare,

am înțeles că am putea să fim

 

în cartea vieții, umbre de-altădată

ce iar s-au întâlnit, pe vechi cărări

de suflete ce le-au parcurs odată

și le-au pierdut în valuri de uitări.

 

Castelul nostru, încă mai rezistă,

bătut de vânturi și udat de ploi,

în sufletele noastre ce insistă

să-l reclădim, să-i facem turnuri noi

 

și printre nori să strălucească iară

așa cum a făcut-o mai demult,

căci este încă, nu doar vrea să pară,

o vrajă dintr-un vis ciudat, ocult.

 

Sunt vrăjitor, sunt mag ce naște vise,

sunt ce vrei tu: iubire, suflet, chin,

sunt amintirea faptelor promise,

sunt nimeni uneori, și-al tău destin.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Zborul gândurilor

Gândurile mele, zboară, zboară, zboară

Peste ani din timpuri care mă-nfioară,

Păsări călătoare străbătând seninul

Unor vremuri care ne-mplineau destinul.

 

Munții de plăcere, văi de încântare,

Chipuri neatinse de vreo întristare,

Trupuri în splendoarea nopților febrile,

Mângâieri ascunse-n zâmbete subtile.

 

- Ți-amintești, iubito, râul dintr-o vale

Unde rătăcisem puncte cardinale,

Timpul, anotimpul, tot, dar nu pe noi,

Ți-amintești popasul și ce-a fost apoi:

 

Peticul de iarbă, brazii ce priveau

Îngerii aceia care se iubeau

Sub un cer albastru, singurul veșmânt

Al iubirii noastre transformată-n cânt?

 

- Mi-amintesc, dar glezna, tu mi-ai sărutat

Sau a fost doar râul, când am traversat?

Este-o amintire care mă-nfioară,

Căci și eu am gânduri care zboară, zboară …

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Cântec în amurg

Prin câmpul de orz, șerpuia o cărare

Pe care treceam după-amiaza târziu,

Când totul ardea și părea un pustiu

Din care fugeau, spre păduri, căprioare.

 

Decor nemișcat, suferind în tăcere,

C-o boltă albastră privindu-l de sus

Cu milă, senină, știind că-n apus

Un vânt va veni, un balsam să-i ofere

 

Iar norii de ploaie-și vor cerne sfârșitul

Pe-ntinderea serii din câmpul uscat,

În stropi ce-or cădea pe-un pământ însetat,

Cu lanul dorindu-și, din nou, răsăritul.

 

Va fi întuneric, o lume de visuri,

În lanul de orz însuși Raiul va fi

Când Îngerul Nopții în el va veni

C-o harpă ce cântă ca-n vechile-nscrisuri.

 

Urmez șerpuirea cărării ce-mi spune

Povestea din lan, când căldurile curg

Și ard, uneori, dar se-opresc în amurg …

Iar eu calc pe-o umbră, în sunet de strune.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Tropotul nopții

Coborâse noaptea peste câmpul verii

Și-adusese cerul, într-un tropot mut,

Prefăcut în ierburi ce-nchinau plăcerii

Ziua cea din urmă și-un întreg trecut.

 

Sus, pe bolta stearpă, mai erau doar norii,

Ascunzând nimicul din eterul gol,

Prins de o spirală care-mpinge sorii

Spre neprevăzutul unui carambol.

 

Tropotul pe cerul unduind a iarbă,

I-a părut chemare vântului plecat

Spre albastrul mării, valul să i-l soarbă

Și mireasma sării, într-un nou păcat.

 

S-a întors, cu aripi noi și-nfrigurate,

Nopții să îi fie acoperământ

Și să îi prefacă simțurile, toate,

În redeșteptarea vieții pe Pământ.

 

Din văzduh, în valul gândurilor mele,

Năvălea spre focul ierburilor moi

Printre care toate miile de stele

Scăpărau în visul ce trăia în noi.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Chemarea destinului

Te simt prea singură și-mi pare rău

că viața ta atât de împlinită

te-a abătut cumva, din drumul tău,

pe o potecă tristă, ocolită.

 

Destinul ce ți-e scris acolo sus,

e încă în putere și te cheamă

pe drumul său, ce este mai presus

de orice lege și de orice teamă.

 

Îl simți deja în gândul tău ascuns

și simți chemarea lui spre o schimbare,

dar inima așteaptă un răspuns

pe care doar iubirea ta îl are.

 

E-acolo, e ascunsă într-un pliu,

cu dorul de-a simți din nou lumina

și de-a uita de cerul fumuriu

al scenei peste care-a tras cortina.

 

Am să-ți întind, în noul răsărit,

o mână caldă și încet, cu mine,

vei fi purtată-n zborul liniștit

al sufletelor ce zâmbesc, senine.

 

Din vol. "Zece"

Inelul

Am plâns destul. De-acum, inelul tău

pe care l-am purtat atâta vreme,

va fi eliberat de rolul său,

căci viața înapoi vrea să mă cheme.

 

Voi renunța la haine ce-mi ascund

și îmi răpesc prea mult din tinerețe,

în suflet am să-ncerc să mă afund,

să-l ușurez de lacrimi și tristețe.

 

Voi încerca să fiu cum am mai fost,

să simt, din nou, căldură și lumină,

să încetez cu viața fără rost,

căci sufletul mi-e viu și n-are vină.

 

Inelul tău, al meu, acum l-am scos,

dar nu te uit, nu pot și nu am cum,

căci tot ce am trăit, a fost frumos

pân-ai plecat pe cel din urmă drum.

 

Eu am un mâine, am un viitor,

o cale de urmat, necunoscută,

pe care-o voi călca, dar fără dor,

și-n suflet cu iubirea-mi renăscută.

 

Din vol. “Zece”

Sonet pe dealul viilor

Pluteam ușor, în zorii dintr-o vară

Prea caldă, prea încinsă, prea de-acum,

Dorind, întreaga zi, să-mi fie seară,

C-un Soare-n căutarea altui drum.

 

Ba nu! – să fie-acoperit de norii

Din rugăciunea frunzelor din vii,

Neliniștite când se crapă zorii

Cu semne de dogoare peste zi.

 

Treceam ca timpul ce se-ncurcă-n gânduri

Și face pașii în secunde care

Sunt melci ori blițuri sau ce-i printre rânduri

Atunci când viața e o așteptare

 

Și totul e lăsat în voia sorții,

Când viile dansează-n vis cu morții.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

.

Lacul umbrelor pure

Era un loc, în inima pădurii,

Mai liniștit decât o zi de vară

În care, în căldura de afară

Nu și-ar urni topoarele nici furii.

 

Acolo, ura lor nu pătrunsese,

Căci nu era ușor de străbătut

Un codru care, din adânc trecut,

Tot ce-i era-mpotrivă, distrusese.

 

Vorbeau bătrânii că erau fantome,

Strigoi și vârcolaci, ba chiar vampiri

Sau uriași porniți pe ciopârțiri

Și ahtiați de-a’ sângelui arome.

 

De plăsmuiri, eu n-am nicicum vreo teamă,

Iar gândurile mele sunt mereu

Curate, căci eu merg la “locul meu”, 

Cel care-atât de des, la el, mă cheamă.

 

Aș merge azi, cu cortul, în pădure,

Dar cum să ies când e atât de cald?

Ei bine, plec. Acolo-am să mă scald

În lacul unde umbrele sunt pure.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sonetul cerului meu

Privim spre două ceruri. Nu-s la fel:

Al meu, îl vrea pe-al tău în brațe, strâns,

Îl vrea mai vesel, fără nori pe el

Și doar cu picături de stele plâns.

 

Iar cerul tău … e-un cer așa frumos,

Încât și zi, și noapte, l-aș privi

Ori aș începe-un vis aventuros,

Pierzându-mă cu el prin galaxii.

 

Sunt două ceruri? Nu, doar unul e

Și-i cerul nostru vechi, e cer demult,

Iar eu mă-ntreb și-aș vrea să știu de ce,

De-i numai unul, îmi doresc mai mult?

 

De nu te-ai înveli cu cerul meu,

Atunci, sub el, n-aș vrea să fiu nici eu.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Corabia vieții

Alesesem, prin ape, un drum spre Pământ

Și-am trecut de genuni și de munți cufundați

În tăcerea din hău cu tenebre-spăimânt,

Depășind zei hidoși, în străfunduri uitați.

 

Mă priveau, îi priveam și treceam printre ei

Ca o minge de foc aruncată-n văzduh

De-un vulcan reaprins ori de-un mag din acei

Apăruți din senin, c-un aspect ca de duh.

 

Înotam spre lumini. Apăreau, dispăreau,

Mă-nsoțea doar un Yin, urmărit de un Yang

Și de negre sclipiri ce, din urmă, veneau;

Mă-narmam cu o armă de gând bumerang

 

Și-aruncam cu senin, ca să-mi vină-napoi

Cu-mpliniri de cuvânt și speranță în rod

Al seminței de bun ori în ramuri de-altoi

Ce-mi vor fi viitor în al lumii năvod.

 

Îmi eram de ajuns, pregătit de un zbor

Prin tărâmul de vis ce deasupra-mi era,

Nevăzut pân-atunci, ca o țară de dor,

În corabia vieții din zodia mea.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Colți

Ești cu mine-n pădurea cea mare

pe-o potecă aleasă de noi

să ne-ndrepte spre-al nostru zăvoi

unde lumea de-afară dispare.

 

Doar un râu, ca o graniță vie,

ne asigură liniștea-n doi

și își poartă pe undele moi

o poveste ce, singur, o știe.

 

A fost martorul luptelor noastre

cu stihii ale lumii de-afar’,

cu dușmani ce apar și dispar,

dar și-al nopților noastre albastre.

 

Încă simt printre dinții puternici

niște resturi de suflete vechi

ce au vrut să își facă perechi

și-au crezut că au dat de nevrednici.

 

Suntem lupi cu iubirea în fire

și oricând pentru noi vom lupta

cu oricine vreodată ar vrea

să încerce-ntre noi despărțire.

 

Suntem lupi cu o singură viață,

într-o lume mai dură ca noi,

și trăim împreună-amândoi

în pădurea ce, azi, ne răsfață

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

Darul din grădina destinului

E-un câmp întreg de abdicare

Sub pașii tăi, în sinea ta,

În seara care ar putea

S-aducă altă încercare

 

Căci, înainte de-a apune,

Din depărtări te va privi

Un Soare ce va urmări

Un gest fugar de-nțelepciune.

 

Iar dacă mâini împreunate

La pieptul tău s-or alipi,

Îți va promite zori de zi

Cu gândurile împăcate.

 

În ziua care va să vină

Îți va aduce dintr-un vis

Tot ce, demult, ți s-a promis

În a destinului grădină.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sonetul dintre stampe

Din stampa chinezească îmi grăiește

Un pin ce vrea o viață să rezume,

În scrâșnetul mai vechilor cutume

Din seva-n care, încă, scormonește.

 

Cuvântul său încearcă să îndrume

Puterea unui vânt ce-l depășește

Pe linii moarte, unde el plătește

Cu ramuri ce se-nclină peste hume.

 

E trist, căci prea puțini îi mai ascultă

Vorbirea șuierată printre ace

Spre spectatorii care nu exultă.

 

E-o falsitate care îmi displace!

Mă distanțez de vorbăria-i multă …

Cocorul de pe-o altă stampă tace.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Valul din apus

În mare, calea spre apus

E-ncinsă de privirea mea,

De corpul tău, de-un gând adus

De-un val ce-n mângâieri ar sta.

 

E-un dans al mării, ca și când

Ar fi pătruns în lumea ei

Cântări de îngeri, aducând

Aroma florilor de tei.

 

Dansăm și noi, cuprinși de-un val

Al tău, al sufletului meu,

Și de un roșu infernal,

Ce-apropie de Dumnezeu.

 

Iar calea mării spre apus

Ne strălucește în priviri

Ce au și n-au nimic de spus

În valurile de iubiri.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Cuvinte în plânset de stele

Mai dă-mi să-ți mai umplu paharul

cu rostul atâtor cuvinte

ce-au pus imortele-n hotarul

cu borne-ntre suflet și minte.

 

Tu umple-mi tot hăul ce strigă

la sfinți ce-i veghează durerea,

o stâncă-n abisuri să-nfigă

speranța ce crește puterea.

 

Să bem din pahare și hăuri

divinul crescut pe morminte,

speranțele fie-ne tăuri

în munții de alte cuvinte

 

Și-n brațe să trecem hotarul,

călcându-l în dans ca de iele

ce simt doar o noapte amarul

licorii din plânset de stele.

 

Să facem cuvintele luturi

cuprinse de vânturi și ploi

în mâini ce frământă trecuturi

pe roți cu hotarul în noi.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Lumina din asfințit

Din lumea-ntunecatelor povești

spre care am plecat, am o dorință:

să iau cu mine singura ființă

ce, într-o zi, mi-a spus: “Doar tu îmi ești”.

 

Merg spre tărâmul vechi și cunoscut

în care am pierdut-o-ntr-o furtună

cu fulgere din ochi, ce-aveau s-apună

tot ce a strălucit la început.

 

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea

în care-s oameni cu mai multe fețe

și unde ea m-așteaptă cu tristețe

și încă speră în venirea mea.

 

Se-aude un vacarm în depărtări,

cuvinte aruncate, fără sensuri,

departe de-nțelegeri sau consensuri,

spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

 

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?

De ce aș încerca? De ce-aș mai merge

pe urmele ce singură își șterge,

știind și ce aș vrea, și cum gândesc?

 

Pe calul care singur s-a oprit,

alung din minte ultima dorință;

fac drumu’-ntors, căci nu e cu putință

lumina s-o întorci din asfințit.

 

Din vol. "Chipul iubirii" 

Mărețul freamăt al verii

În zbor tăcut, trecând prin câmp de maci

Și-n unduirea firelor de iarbă,

Ești freamătul măreților copaci

Pornit, mireasma lor, să o absoarbă.

 

Aduni arome dulci, arome tari,

Aduni aroma sufletelor prinse

În plase aruncate de samsari

Ce le-ar dori, în lumea lor, cuprinse.

 

Tu, freamăt al măreților copaci,

Le duci în zările pe care vântul

Le-a-mpodobit cu florile de maci,

Iar cu cicori le-a completat veșmântul.

 

Eu cred că tu ai ochii-aceia verzi

Pe care vântu-i are printre visuri

Ca pe un gând pe care îl dezmierzi

Când îți șoptește despre paradisuri.

 

Iar freamătul … e cântecul de dor

Al inimii de frunză dintr-o toamnă

Ce a cuprins-o-n brațe reci de nor

Și nu i-a spus, plecarea ei, ce-nseamnă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”