Sonet de octombrie

A fost un octombrie-odată

Și-o noapte cu șoapte din cer:

“Sunt steaua de tine-așteptată!”

Treceai, murmurând, prin eter.

 

A fost un octombrie-n care,

Din vis îndelung plăsmuit,

Mi-ai fost, pe Pământ, întrupare,

Și vers, și motiv de iubit.

 

Dar, vezi, și octombrie trece,

Cu zile mai calde, mai reci,

Iar toamna … și ea o să plece,

Ca tine, ca stelele-n veci.

 

Și, iarăși, o zi mai trecu …

Ce faci, în octombrie, tu?

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Copacul amintirilor

Pe ramurile-ntinse-n vremi trecute,

Foșnesc imagini vechi, trezite parcă

De adieri de vise renăscute.

 

Încearcă, din străfunduri, să se-ntoarcă,

Purtând culori ce nu se vor de toamnă

Și amintindu-mi cunoscuta arcă.

 

Întrezăresc perechi ce se îndeamnă

Să-și poarte pașii împreună-n clipe

Din zori ce nu știu, încă, ce înseamnă.

 

Sunt amintiri din timpul de risipe

Al unor ramuri, pe atunci vlăstarii

Ce încercau, timid, să-și înfiripe

 

Esența tare, cum o au stejarii.

 

Din vol. „Cântecul visurilor”

 

Printre gânduri

Mi-ai înflorit prin gânduri într-o zi

ca stelele-ntr-o noapte pe o boltă

nepăsătoare-n lumea dezinvoltă

în care se întâmplă -a străluci.

 

Şi nu erai un gând, nici stea sau floare,

dar îmi erai acolo şi simţeam

că eşti a mea, erai tot ce-mi doream,

iubita mea, ce-n gânduri îmi răsare.

 

Din vol. “Chipul iubirii”

 

Darul mării

Tu știi că plânsul mării e valul care curge

pe țărmul ce devine, treptat, nesimțitor

la apa ce nu-l mișcă atunci când îl parcurge,

ca lacrima obrazul obișnuit cu dor.

 

Mai știi că așteptarea e grea ca și nisipul

salvat din uscăciune de valul ce s-a scurs

în golul dintre gânduri, schimbând acolo chipul

din amintiri pierdute, cu-al timpului concurs.

 

Privești în depărtare, dar știi că doar în tine

se-ascunde, prin adâncuri scăldate în mister,

un adevăr ce, sigur, ar mai putea susține

răbdarea ce alungă și norii de pe cer.

 

În adierea brizei, din suflet îți răzbate,

ca o scânteie-albastră ce saltă dintr-un jar,

răspunsul ce-ți destinde privirile-ncordate,

iar valul îți aduce iubirea ca un dar.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Aleea celor două umbre

Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,

Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor

Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,

Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.

 

Aceleași frunze care se legănau în vânt

În alintarea verde a zilelor de mai,

Nu își vedeau căderea în brațe de pământ

În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai.

 

Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști

Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas,

Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii,

Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas

 

Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi,

Să facem să se piardă și foșnetele sumbre,

Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi,

Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Calea cavalerului

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă

în țări păgâne – cum le ziceți voi –

și multe trupuri am făcut să cadă

în anii tineri, dați pe un război.

 

V-am ascultat dorințele “creștine”

și vorbele cu care ne-ați mințit,

dar știu acum și nu mă pot abține

să nu vă spun, de răni acoperit,

 

că voi ați fost șacalii, profitorii,

voi, ce aveți un singur ideal:

puterea! – iar cuvintele notorii

sunt doar un fals discurs teologal.

 

Ce spuneți, voi nu credeți, dar prostimea

v-ascultă, boi “cucernici” fără duh!

căci le e greu să vadă-n în voi micimea

când le-arătați nimicul din văzduh.

 

Acei “păgâni” aveau, și ei, un suflet,

erau ca noi, aveau un dumnezeu,

dar, ce știți voi ce-nseamnă un răsuflet,

de nu e de creștin sau de evreu.

 

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă

căci voi m-ați îndreptat spre un păcat

pe care vi-l dau vouă ca dovadă

că tot ce-ați vrut să fac, am blestemat.

 

Eu mi-am ales o cale de lumină

și port în suflet al iubirii crez.

Ce spuneți voi, e strâmb și nu alină

durerile din lume. Eu cutez.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

 

Marea

Eşti marea furioasă, cu mâinile talazuri,

Sălbatică şi neagră, puternică şi cruntă

Privind, întunecată, în scurtele răgazuri,

Spre stânca neclintită, ce valul îţi înfruntă.

 

Eşti marea liniştită cu jalnicele valuri

Ce paşnic se răsfiră, de parcă le e teamă

De-o soartă, ce e scrisă pe stâncile din maluri,

Ce drumul le opreşte şi viaţa le destramă.

 

Ascultă-mă, tu, mare, sunt stânca ce te-nfruntă

Şi locul meu, de veacuri, îl apăr cu credinţa

Că pot să-ţi stau în cale, iar furia-ţi cea cruntă

În veci n-o să-ţi aducă, în luptă, biruinţa.

 

Eu, stânca încălzită de-a soarelui văpaie,

În locul meu de veghe mă-nalţ semeţ spre ceruri,

Sunt aspră şi călită în multele războaie

Cu vânturi şi taifunuri, cutremure şi geruri.

 

Când zilele sunt calme, te-aş vrea tot furioasă,

Aş vrea să mă lovească, iar, valurile tale,

Să simt cum se transformă –n atingere duioasă

Şi ura ta se pierde în neguri abisale.

 

Din vol. "Gândul pierdut" 

Raze și praf

E doar un salon și e gol,

dar totu-i scăldat în lumină,

căci ziua, cu milă creștină,

a pus peste el monopol

 

și face ca fire de praf

să zboare, zburdalnic, prin raze,

cuprinse de stranii extaze,

iar eu sunt ales coregraf.

 

Le fac să se-adune în flori,

în scaune, mese, ghivece,

pe ziduri le fac să se-aplece

ghirlande în multe culori.

 

Lipsesc trandafirii-n decor,

dar praful din nou mă ajută,

și iată, pe-o masă-apărută,

o vază-i formează, ușor.

 

Visez, eu, etern visător,

cu ochii mijiți în lumină,

și-mi pare c-aud, în surdină,

o muzică veche, de dor,

 

Și, fără să scot un cuvânt,

te simt alipită de mine,

mișcându-ți, cu gesturi feline,

un trup - adiere de vânt.

 

Din soarele toamnei un dar

pe care îl strâng între brațe,

dar raze zburdalnice, hoațe,

te fac să-mi apari ... și dispar.

 

Iar tu ... îmi rămâi. Nu e soare,

dar ești, nu erai plăsmuire,

iar eu te privesc cu uimire:

“Ce ești?” “Eu sunt dulcea visare”.

 

De-afară privește un nor

și-ntunecă iute-o fereastră,

făcând-o să pară albastră

în clipele noastre de-amor.

 

În timpul ce sună-a târziu,

prin suflete îmbrățișate

se-adună simțirile, toate.

Salonul cu praf … nu-i pustiu.

 

Din vol. "Zece"

 

Zbor în amurg

Mi-am ridicat privirile spre ceruri

şi m-am mirat, căci îmi erau pustii,

nesigure şi uneori nevii,

prea calde ori cuprinse de-aspre geruri.

 

Am îndrăznit apoi un zbor, cu teamă,

şi-a fost frumos, căci n-am privit spre cer,

ci doar spre zări, departe, spre mister,

spre ce credeam de-acolo că mă cheamă.

 

Şi te-am găsit, ne-am întâlnit în zborul

atât de ‘nalt încât de jos părea

că două puncte, îngeri s-ar putea,

îi completează cerului decorul

 

Şi-l fac mai viu, cu aripi ce parcurg

un timp uitat în somn adânc pe nori

de clipe ce s-au vrut mereu în zori,

dar sunt acum secunde în amurg.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Ploaia din deșert

Simt în mine pustiu și îmi ard amintiri

Printre resturi de gând ce își caută rost

Pe sub ziduri ce-au ars în mai vechi biciuiri

Cu năprasnicul ger de prin timpuri ce-au fost.

 

Sub cenuși, mai mocnesc dezbrăcate de lut,

Doar cuvinte de dor în strânsoare de jar

Ce-nconjoară scântei și le stinge tăcut

În credința-n târziu și speranță-n zadar.

 

Și mai sunt urme vechi de căldură din veri

Cu un Soare torid și priviri de senin,

Câte-un vis de demult, când erau primăveri

Iar în verdele meu se-alina un suspin.

 

Îmi tresare în piept o frântură de cer

De-un albastru intens, ce m-anunță că-s viu

Și că pot să mă iert și mai pot să mai sper

La o ploaie-n deșertul din visul târziu.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

 

Steaua cerului albastru

Un cer plângea odată în albastru

sub pleoapa-ntunecată de un nor

purtând un gând trufaş, necruţător,

şi un mesaj ce anunţa dezastru.

 

I s-ar fi scurs albastrul tot în mare

de n-ar fi fost, departe-n incolor,

o stea ce strălucea privind cu dor

şi c-o lumină ce-amintea de Soare.

 

Şi-a strecurat prin nor şi gând o rază

ce a pătruns cu dragoste, intens,

în cerul devenit un gol imens.

 

I-a readus albastrul, îl veghează,

i-a dat culoare, noaptea-i luminează,

iar totul are-acum, la cer, un sens.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Sonetul celor cinci coroane

Regină-mi ești, iar eu ți-am pus coroană

S-o porți, cu mine-alături, peste-un timp

Ce-l cred nu doar o viață pământeană

Ci, într-o veșnicie, anotimp.

 

Iar tu, strălucitoare, mi-ai zâmbit

Și mi te-ai oferit cu totul mie,

Apoi coroana ai înlocuit

Cu-a timpurilor ce vor fi să fie.

 

Le-ai tot schimbat, le schimbi și-acum, mereu,

Dar îmi rămâi aceeași tu, cea care

Le împletești cu fir de curcubeu

Punând culoarea lui în fiecare.

 

E iarăși toamnă – timp de-ncoronare

Cu ruginiu, cu galben și cu ... eu.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Cenușă Rea S.A.

Ți-am oferit, iubita mea,

tot ce-am putut, dar tu ai vrea

și luna de pe cer

de s-ar putea.

 

Nu vreau să-ți par un filozof,

sau să mă vait de vreun of,

dar ești ca piatra rea

dintr-un pantof.

 

Îți tot arăt că tu îmi ești

copila-ceea din povești,

și tare-aș vrea să cred

că mă iubești.

 

Știam și eu că un adult

- căci asta ești și … cam demult -

mai merge, de-i bolnav,

la un consult,

 

Așa că-ți spun: sunt supărat

de când pe Facebook ai intrat

c-un cont ascuns, căci tu

m-ai spionat.

 

Iar viața de povești a ta

mi-e clar că s-ar putea muta

în contul virtual

Cenușă Rea.

 

Din vol. "Parfum … vesel"

 

Oamenii muntelui sacru

Doar păsările mai puteau ajunge

La turnul din cetatea dintre stânci,

Ei reușind orice dușman s-alunge

Cu arme ori, ades, c-un singur brânci.

 

Erau puțini căci, în pustietate,

Un trai atât de greu împiedica

Pe cei trândavi să vină în cetate

Și să muncească pentru cei din ea.

 

Aveau în munte mine-aducătoare

De aurul cerut de traiul lor,

Dar zilele erau plictisitoare,

Iar nopțile încătușate-n dor.

 

N-ar fi rămas, ar fi plecat în lume

De n-ar fi fost cu toții hăituiți

De-acei ce căutau să îi îndrume

Spre zeii lor, din ceruri maziliți.

 

Aveau un singur zeu și-nchinăciune

Doar lui îi ofereau și îl iubeau,

Munceau, oftau și plini de-amărăciune

În fiecare seară-i mulțumeau.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Colivia temerilor

Nu poți să-nchizi un gând în colivie

De griji ori temeri care te apasă;

Ea, pentru el, nu poate fi o casă,

Doar închisoare poate să îi fie.

 

Cât ar fi colivia de aleasă,

Un vânt, în ea, nu ar putea să ție

Când el nu vrea zăbrelele să știe

Că-s gelozii ce-l țin ca într-o plasă.

 

Nici fluturii albaștri n-ai a ține

Închiși în colivii, cu îngrijire,

Căci ei vor libertății să se-nchine.

 

În colivii, apare-o otrăvire

De gând ori vânt, de flutur ori de mine,

Când nu vreau altceva decât iubire.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Rotunjimi unduitoare

N-am crezut că toamna vine

Cu ochi verzi ce știu să mintă,

Mă privesc și se alintă

Cum că-s numai pentru mine.

 

În mișcările-i sprințare,

Dintre fructe, două mere

Cer căușuri, nu panere,

Ca să-mi fie sărbătoare.

 

Ochii mei parcurg pe trupu-i

Rotunjimi unduitoare

Și-mi provoacă sete mare

Pentru gustul din sărutu-i.

 

Toamnă, toamnă, ce-mi faci mie

Cu mișcările-ți divine?

Simt, prin sângele din mine,

C-a-nceput o simfonie.

 

Te-așteptam de astă-vară

Să îmi vii așa cum ești

Și să-mi spui că mă iubești,

Dar ai ochi de primăvară!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Atât de departe

Atât de departe de viață

de tine, de mine, de noi,

ești vis rătăcit într-o ceață,

și-ai vrea să te-ntorci înapoi

 

în lumea ce-ți pare ciudată,

dar știi că există un loc

în care aveai altădată

iubirea, cu tainicu-i joc.

 

Privești, ca și mine, departe,

dar locul de vis a pierit

și totul acum ne desparte,

uitarea, deja, a venit.

 

Mai sunt amintiri ce se-agață

de gânduri, rezistă un timp,

dar cad obosite, îngheață,

ucise de-un alt anotimp.

 

Privim degajați depărtarea

ce nu mai contează la noi,

când totul plutește pe marea

speranței în lumea de-apoi.

 

Din vol. "Zece"

 

Unicul cânt

Valuri sălbatice, vaierul morții,

Barca-nghițită de apele reci,

Zbateri și spaimă, cărările sorții,

Mâini salvatoare. “Era să te-neci!”

 

Timpul ce trece, durerea adâncă,

Visul ce-n lupta cu marea s-a frânt,

Trupul ei dus și lovit de o stâncă,

Sufletul tău, de-o furtună înfrânt.

 

Satul, pescarii și hanul în care

Cauți uitarea, iar vinu-i alean,

Fumul, mirosuri și înfiorare,

Cântecul tău când îl cânți la pian.

 

Totul se stinge, tăcerea îi lasă

Muzicii tale un spațiu deschis

Înspre-mpăcarea cu tot ce apasă,

Schimbă și hanu-ntr-o lume de vis.

 

“Cântecul tău îl cânta o femeie

Dintr-o colibă, departe, în crâng”

Strigă o voce când totul se-ncheie …

Ochii-ți înoată în lacrimi și plâng.

 

Sonetul cerului tomnatic

Și a-nceput să plouă dintr-odată,

Iar noaptea neagră vălul și-a întins

Pe-o lume de lumină-abandonată,

Cu stele ce sclipirile și-au stins.

 

Și s-a făcut atât de frig afară

Și-n cerurile ce plângeau în noi,

Încât și sufletele-au început să ceară

Seninul de-altădată, înapoi.

 

Te-am căutat c-o tainică lumină

Și te-am găsit zâmbind spre-acele flori

Ce-nalță amintirea din ruină

Și-n suflete crează noi fiori.

 

Ne-mbrățișăm sub cer lipsit de vină,

Albastru și tomnatic, fără nori.

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

 

Apa de dor

De-a lungul apei gândurilor mele,

Pe maluri unde visele-au rodit,

Poți întâlni străjeri ce s-au clădit

Spre-a le păzi de duhurile rele.

 

Sunt multe și încearcă să plutească

Pe ape limpezi cum n-au mai văzut

În lumile din care-au apărut

Mânate de-o putere nelumească.

 

Încearcă, vor, dar le opresc străjerii

Cu ramuri încărcate de frunziș

Ce-i, contra lor, și armă, și fetiș,

Spre-a alunga ispitei mesagerii.

 

Sunt arbori printre care urma noastră

S-a estompat, dar încă nu s-a șters,

Căci n-a avut, în drum, nimic advers

Când se-așternea și devenea albastră.

 

Lăstarii din vechime mai rezistă

Și-au devenit străjerii de pe-un mal

Al unei ape care, spre aval,

Îmi duce doruri care-n gând, există.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Vis pe floarea de trifoi

Valurile nopții își aduc tăcerea

Peste câmpul toamnei încă plin de flori,

Totul se disipă-n cute de-ntuneric,

Sub un cer cu stele care-ți dau fiori.

 

Tremur de lumină, scânteieri stângace,

Simfonii albastre fără un sfârșit,

Raze reci de Lună prinse-ntr-o furtună,

Zori ascunși în bezna dinspre răsărit.

 

Timpul de-ntuneric cere o clepsidră

Gata să-i primească gându-ntunecat

Rupt din drumul printre orele mișele

De-un destin în care singur s-a-ncurcat.

 

Doar o stea, doar una, razele-și aprinde

Ca o bucurie-a toamnei pe-un pământ

Cald în urma verii, așteptând o ploaie

Care să-i renască aura de sfânt.

 

Jos, în câmp, un flutur retrăiește zorii

Savurând aroma florii de trifoi,

Gata să încheie-n toamnă aventura

Verii dedicată zborului în doi.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”