Șoaptele ultimului gând

Nedumerit, la poarta veșniciei,

Nu-nțelegea cum timpul s-a oprit

Și nici înscăunarea acalmiei

Prin gânduri ce păreau c-au adormit.

 

Ce s-a-ntâmplat? – erau ca o tornadă

Ivită-n înserarea minții lui,

Erau ca-nvolburarea din cascadă

Și nu mai sunt. Nici vuietul ei nu-i.

 

Aude, vag, în jungla de tăcere,

Un vaier slab, al ultimului gând,

Purtând în el tristețe și durere;

Îl caută și îl întreabă, blând:

 

- Ce vrei să-mi spui acum, aici, la poartă,

Când nu-ndrăznesc să intru? Nemișcat,

Aștept să aflu dacă-i scrisă-n soartă

Intrarea cu un pas însingurat

 

Ori mila cerului o voi avea.

- Așteaptă, vine și iubirea ta!

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Târziu acasă

Am ajuns târziu acasă, seara, la iubită,

Ea dormea, și-aveam pe masă, ciorba ei sleită.

Obosit din cale-afară, fără să fac nazuri,

Am sorbit-o într-o doară, ca să n-am necazuri.

 

E ciudată fata asta: nu-i mănânci mâncarea,

Ea, pe loc, îți zice ”Basta!” și își schimbă starea.

Am pățit-o doar o dată, dar și-acum mă doare:

N-am mâncat mâncarea toată, pe motiv de sare.

 

S-a albit deodat’ la față, de părea mumie,

Ochii îi păreau de gheață și, apoi, urgie!

Nu mai spun cu câte vase a lovit pereții,

Sau ce bine îmi tocase nasul și pomeții.

 

Am zăcut o săptămână, dar i-am dat dreptate,

Iar de-atunci e ca o zână și îmi dă de toate.

 

Acum, sforăie-n surdină, deh, e obosită!

Dar și-așa parcă-i mașină (cam hodorogită).

M-aș culca și eu, alături, că mi-e dragă fata,

Dar, de trag puțin de pături, o trezesc și gata!

 

C-am pățit-o și-altă dată, de și-acum mă doare ...

 

Din vol. "Parfum ... vesel" 

 

Super-erou

Sunt mare, sunt aspru, sunt cel mai temut
prin cărțile-n care sunt super-erou.
Priviți-mă cum între buze mi-ascut
vestitul pumnal ce-mi e armă și scut,
acolo-n filmările de pe platou.

 

Sunt ninja în rolul pe care-l repet
în fața oglinzii, acasă, căci vreau
să-mi zică, prin presă, “actorul complet”,
așa că privesc niște filme pe net,
mă simt un războinic deplin și chiar … -Au!

 

Na, fir-ar să fie, că m-am înțepat!
Și … uite că-mi curge și sânge. Ce fac?
Să-mi pun o batistă, să țin apăsat,
că, poate, se-oprește. Mă simt dezarmat.
Un antitetanos? Nu vreau, e … cu ac.

 

Din vol “Hai, pa!”

 

Îngerul din vis

Simțeam că îmi lipsește. - Unde ești?

Am întrebat acolo, printre gânduri.

Nu mi-a răspuns. În repetate rânduri,

Am tot chemat, cu rugi dumnezeiești.

 

Nu mai era. Plecase ca un vis

Surprins de zori în raiul cu plăceri

În care ai tot ce în viață ceri

Și doar în somn adânc îți e permis.

 

Eu, singur, ce-am să fac? Voi mai putea

Să merg pe-aceeași cale din destin?

Visând, aceleași visuri voi avea?

 

Voi încerca să dorm, să uit de chin …

Și iat-o! – chiar în visul meu era:

Un înger adormit, cu chip senin.

 

Din vol. “Aripi de azur” 

 

Joc târziu

Am înțeles, de-o vreme, că greșesc

atunci când caut să-mi exprim părerea

asupra unora ce "nu trăiesc",

dar le provoacă altora durerea.

 

Ar trebui să-ncerc să-i înțeleg

să aflu cât au suferit în viață,

să îi ascult, iar apoi să dezleg

tot ce în suflet au acum de gheață.

 

Aș vrea s-alung din ei tot ce-i urât,

să-i fac să uite orice răzbunare,

să ierte din trecut cum pot și cât

și, poate, să-și găsească alinare.

 

Îmi pare rău de ei când într-un joc

vor după punct să-ncerce un alt capăt,

în care n-au vreo șansă de noroc

și uită că-i târziu și sunt la scapăt.

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

 

Viață și vis

 Fiică de lumină,

nemuritoare rază

din veșnica grădină

a celor ce visează,

aruncă-mi o privire,

un zâmbet, un sărut,

și îți voi fi iubire

și tot ce-n vis ai vrut.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Melancolii fizico-chimice

Melancolia serii m-a pătruns

Exact atunci când mi-a venit  și mie

Să schimb afurisita de „chimie”

Și „fizica” să-mi fie de ajuns.

 

Vindeam chimia ieftin, la tarabă:

“Ia, nene, că e ieftină ca braga!

Ia, tanti, dau angro, dau cu desaga!” …

Și am pierdut, că m-apucase graba.

 

Am strâns ceva, dar nu îndeajuns,

Căci fizica nu-i ceea ce-mi părea –

E scumpă rău și cere “muncă” grea …

Și-așa melancolia m-a pătruns.

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Valuri pe câmpia sufletului

Valurile mării, în privirea-ți caldă,

Își ridică fruntea înspre ochii tăi,

Încercând să vadă cum în ei se scaldă

Amintiri din anii când erați văpăi

 

Tu și el și visul, tu și el și viața

Plină de mirarea dansului în doi,

Tu și înserarea, el și dimineața

Brațelor întinse către tine, moi.

 

Dintr-o amintire, într-un val de mare,

Întru cu sfială, te privesc și tac,

Dar îmi vezi privirea, trupul ars de Soare,

Lacrima din gândul cu un singur leac.

 

Vii să-mi fii zeița renăscută-n ape,

Visul de-altădată, dar venit din cer

Ca un înger care, vrând să-mi fie-aproape,

Aripile-și lasă-n stelele ce pier.

 

Îți cuprind ființa. Mâinile-amândouă

Îți aduc suflarea spre un piept flămând

A simți plăcerea unui strop de rouă

Din câmpia unui suflet fremătând.

 

Din vol. “Aripi de azur”

 

Balada Mamaia

Era prin vară, așteptam,

La mare, răsăritul

Și, Doamne, ce-ncântat eram

Cu marea și privitul!

 

Până-ntr-o zi, cam pe la prânz

Când te-am văzut pe tine

Și-n urma ta, precum un mânz,

Mergeam, cu rugi creștine:

 

Dă-mi Doamne, mie, un noroc,

Că-s plin de-adrenalină,

Și fă-mă să câștig la joc,

Să-mi iau și eu mașină

 

Cu care să o plimb pe ea

Pe plajă la Mamaia

Și să-i pot cumpăra ce vrea

Că apoi ... vorba aia,

 

Eu nu aș vrea să te mânii

Spunându-ți tot ce-aș face

Și - ce sunt banii? - doar hârtii

Să faci ... cam tot ce-ți place.

 

Se pare că, la ruga mea

Pe care-ai auzit-o

Cu tine s-a-ntâmplat ceva,

Și, repede,-ai ... zbughit-o.

 

N-am câștigat, iar fuga ta

M-apasă și mă doare

De n-aș mai vrea, în viața mea,

Să stau ... cu ochii-n soare.

 

Din vol. "Parfum ... vesel"

 

Lemne de adânc

Când voia să audă cum bat clopotele lumii,

deschidea larg fereastra

și asculta.

Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu

bâiguind: “Adânc, adânc!”

la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate

dintr-un cer fals.

 

După o vreme, a vrut să caute urme căzute

și a intrat într-o pădure de cruci

răspândite printre aleile viitorului.

Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident,

se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”.

Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…

 

A mai trecut o viață și câteva morți

până când cineva a descoperit într-o grădină

un rând cu lemne uscate,

căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate

adânc, adânc.

 

10 mai 2021

 

Visul mării

Ea venea uneori, se-ntorcea și-l privea

Ca pe-un jar ce mocnește-n cenușă de timp,

Ca pe-un soare plecat spre un alt anotimp,

Ca pe-o urmă de cer cu o singură stea.

 

De-ar fi fost un izvor liniștit și ascuns

Sub o stâncă ori sub un copac doborât,

I-ar fi fost de ajuns o privire și-atât,

Dar el nu-i liniștit și e greu de pătruns.

 

Când un vis l-a chemat și-n privire l-a prins,

I-a părut că-i un vârf dintr-un munte tăcut

Ce se-nalță spre cer cu al stâncilor scut,

Dar a fost doar un vis, din adâncuri desprins.

 

Ea mai vine spre el cu dorințele val

Și priviri ce-l pătrund și-l ating ca și când

Nu ar fi doar un vis, nu ar fi doar un gând,

Ci doar marea și-un țărm rătăcit în real.

 

4 apr. 2026