Amnar de februar

Iubito, prima zi de februar

E rece, cum e datul ei să fie,

Dar eu, în raiul meu imaginar,

O văd așa cum știu că-ți place ție:

 

Zăpadă cât cuprinde și noi doi,

Pe sub copaci cu pletele cărunte,

Trecând pe lângă râul din zăvoi,

Părându-ne că e un râu de munte.

 

La dreapta e cărarea înspre schit,

Iar de la pod, mergând aproape-un ceas,

Vom poposi la hanul părăsit

De care, iată, sunt și-acum atras.

 

Voi face focul și vom bea un ceai

Să ne-ncălzim și să putem, apoi,

S-alunecăm prin al zăpezii rai

Pe schiuri, printre brazi și … amândoi.

 

E cerul tulbure ca ochii mei

Când caută prin viață un amnar

Ce mai aprinde-n raiul meu scântei

Ca azi, în prima zi de februar.

 

1 feb. 2021

 

Dimineți divine

Îmi vreau seninul zilelor ferice,

Căldura verii, clipele cu noi,

Îți vreau lucirea ochilor complice

Sărutului furat cu buze moi.

 

Vreau umbra mea adăpostindu-ți chipul

De-un Soare însetat și arzător

Ce își ascunde razele-n nisipul

Și marea ce-l așteaptă-mbietor.

 

Își va apune-a zilei strălucire

În valuri zbuciumate de dorinți,

Iar ea-i va stinge-n ape de iubire

Și clipe dulci, trăirile-i fierbinți.

 

Mai vreau, în zori, privirile-ți blajine

Să aibă-ascunse-n strălucirea lor

Plăcerea dimineților divine

Sub cerul nostru-albastru, protector.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Candelabrul cuvintelor

În ploi de cuvinte ce-ngheață,

Tot jurul devine macabru

Și rece, și fără de viață,

Din sloiuri, sculptat, candelabru.

 

Ca brațe-i atârnă junghere,

Se-nfig în tăcerea de stâncă

Și ard, și provoacă durere

În rana deja prea adâncă.

 

Copacul de gânduri și vise,

Mai poate, mai rabdă și duce

În lumea cuvintelor scrise

Înghețul acelui ce luce.

 

E, totuși, frumos, candelabrul,

Cu brațele-i reci de lumină!

Doar stânca îi simte macabrul

Prin răni ce îi cresc și n-au vină.

 

Din vol. "Cântecul visurilor" 

 

Din ceruri, ca un sol

Când îmi șoptesc aducerile-aminte

De vechiul drum,

În lumea lui lăsat,

Ascult, sfios,

Puțin îngândurat,

Și le alint cu tainice cuvinte.

 

Sunt toate vechi, aceleași de-altădată,

Efectul lor, îl știu, îl știi și tu;

Încerc și azi … Minune!

Dintr-o dată,

Un semn pornit din ceruri,

Îmi căzu

 

Și nu se sparse-n gânduri de o clipă,

Și nu se rătăci în suflet gol …

E o lumină care se-nfiripă,

Venind ușor,

Trimisă

Ca un sol.

 

- Ești trist, îmi spune, gândul tău e rece,

Din visul tău,

Nimic n-a mai rămas …

Pe vechiul drum,

Poți face un popas,

Apoi, spre veșnicie, te-oi petrece.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

 

Doar o cafea

E doar o cafea în grădină,

la casa cu tine stăpână

în triluri de păsări ce-ngână

acorduri din sursă divină.

 

E doar o cafea, pe-o terasă

privită din zare de-un munte

ce-și varsă, din tâmple cărunte,

izvoare de apă aleasă.

 

Silfide, pe flori risipite,

se-ntrec să-și arate uimirea

văzându-ți, în ochi strălucirea.

 

Cuvinte se-ascund, negrăite,

când clipele trec, fericite,

cu noi, o cafea, și iubirea.

 

Din vol. "Chipul iubirii"

 

Întrebări

Sunt gândurile mele, sau difuzii

de raze fade care se reflectă

din lumea ce se-mpiedică-n confuzii,

lovind în bariera circumspectă,

a unei minți ce s-ar dori perfectă?

 

Sunt aripi ce mă poartă, sau iluzii

de zbor înspre adâncuri de lumină,

cernând avid prin sita de concluzii,

cu ochii minții, doruri ce se-alină

doar în iubirea fără nicio vină?

 

Sunt prins în vraja dulcilor efuzii

a unor sentimete ce mă-mbată

și-au devenit, în inimă, intruzii

ce-alungă orice pată-ntunecată

readucând lumina de-altădată?

 

Să fie, printre-atâtea deziluzii,

un semn divin, să fie-un dar ceresc,

ori poate-a’ Universului perfuzii

ce fac să simt cum aripi noi îmi cresc

atunci când o privesc și o iubesc?

 

Din vol. "Oare"

 

Basm din iarna iernului

Aflu, azi, că-n Hambernam,

Într-un stup cu miere plin,

O albină și-un albin

Stau ca-n sânul lui Avram

 

Povestind de-o libelulă,

Soața unui libelul

Care zbârnâia fudul

Pe o roată de basculă

 

Tot privind o fluturea

(Părăsită de un flutur

Pe o ciutură de ciutur)

Ce era, de muscă, rea.

 

- Mama ta! Cum îndrăznești

Să te uiți așa la fufă?

Știu că ești, la minte, tufă!

Bă, tu pe-aia o iubești?

 

Libelulul, speriat,

Doar în două-trei secunde,

A zburat acolo unde

Dracul draca și-a-nțărcat.

 

S-a aflat că o arică,

Văduvă de-un aricioi,

L-a găsit la un gunoi

Mort de-o moarte grea: de frică…

 

Toate astea-i povestea,

Tot lipindu-se de el,

Cam la fel cum face-un stel

Când îi clipocește-o stea

 

Că e iarna lungă, nu?

Asta e! Povestea mea

E de dulce și-ai putea

S-o mai înducești și tu.

 

Din vol. “Dor de lele”

 

Raza lumii de apoi

Sub cerul primelor zăpezi,

Copacii reci, de frunze goi,

Visau că-s ultimii aezi

Ajunși în lumea de apoi

Ce mai cantau, cu glas domol,

Poemul sufletului gol.

 

Pământul alb din jurul lor,

Sub frunze parcă tremurând

Ca-n vechile-adieri de dor,

Simțea cum seva lor, pulsând,

Le prelungește visul-cânt

În gerul sec, adus de vânt.

 

Iar cerul, încă-ntunecat

De norii albelor poveri,

S-a arătat înduioșat

Și-n lumea recilor dureri,

A pus un semn de vremuri noi,

Prin raza lumii de apoi.

 

Când Soarele și-a arătat

Lucirea-i mândră printre zori,

Cu raze reci s-a minunat

Și-a fost cuprins de noi fiori

La gândul unei veșnicii

Din care-i parte înc-o zi.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Sonetul dorului desculț

Pășeam desculț prin colb de drum de țară

Și fredonam ceva nedefinit

Ce se-auzea prin lume-ntâia oară,

Pe-un drum pustiu, c-un suflet fericit.

 

Eram ușor ca pasărea ce zboară

Și mă simțeam asemeni unui psalt

Ce, dinspre cer, aude o vioară

Cu strunele-acordate prin înalt.

 

Simțeam că pot orice, că pot obține

Un loc al meu în sufletul visat

Și-n ochii-aceia cu priviri blajine

Pe care-n dorul meu i-am sărutat.

 

Le simt și-acum trecând ușor prin mine,

Desculțul dintr-o margine de sat.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Liniște albă în val de vecie

Tu, omule din Țara de Sus,

ce faci cu toate amintirile pe care le-ai dus

în golul de dincolo de pietrele căzute din munte

atunci când își scutura pletele cărunte,

iar vântul vuia

de parcă ar fi vrut să spună ceva și nu putea

din cauza forfotei lor de sub cușma ta?

 

Eu zic să le lași să se scurgă-n șerparul

care ți-a fost darul

atunci când ai scos oamenii răi

din turmele de oi pierdute printre brazii ce făceau umbră alor tăi

și i-ai făcut să dispară

iară și iară din țară,

 

Iar dacă, într-o zi, vei ajunge cu ele acasă,

lasă

din liniștea albă a pletelor tale

să curgă la vale

toate acele zile care n-au vrut să renunțe

și s-au făcut grăunțe gata să se pronunțe

când le va veni sorocul

să-ți răsară la focul din locul

în care de-un val de vecie le-ai dus:

în Țara de Sus.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Sonetul mâinilor reci

Mă lași să mă-ncălzesc la focul tău?

Mi-e mâna rece, sufletu-mi de gheață,

Prin gânduri, șoapte vagi se pierd în ceață

Și-o umbră-mi face semn spre pieptul său.

 

E prea curând! Mă lași să-mi încălzesc

Și mâinile, și visurile toate,

Și ce-a rămas din viață, de se poate?

Îmi dai căldura ta, să mai trăiesc?

 

M-atrage, simt nevoia unui foc,

A unei inimi care, dintr-un hău,

Să îi găsească sufletului loc

 

Acolo unde nu există rău

Și viața nu-i hazardul unui joc.

Mă lași să mă-ncălzesc la focul tău?

 

20 ian. 2021

 

Visuri de iarnă

Suflaseră îngerii goarna,

Iar norii, tăcuți și cuminți,

Făcuseră pace cu iarna

Și toate-ale sale dorinți.

 

Lăsaseră fulgii să cadă

Pe-o lume prea rece deja,

Iar ei se-adunau în zăpadă

Și totul în jur strălucea.

 

Un râu și un colț de pădure

Visau c-au venit inorogi

C-un ger ce le face mai sure

Fantomele fără dârlogi.

 

Credeau că din nări își revarsă

Tot frigul, prin aburi de sloi,

În ziua-nghețată și ștearsă

Din timpul ce pare de-apoi,

 

Căci vine-a zăpezii stăpână

Și-aduce un soare cu dinți

Înfipți într-un alb de țărână

Din visuri când reci, când fierbinți.

 

19 ian. 2021

 

Oi de Lună

 

Îți pășteai, ciobane, oile pe Lună
Și nimic din noaptea albă ce-mi era
Nu băgai în seamă, nu puteai vedea,
Nu simțeai cum lupii-n ochi mi se adună.

 

Și s-au strâns în haită alergând pe norii
Ce treceau prin fața turmei tale reci,
Au sărit pe Lună-n zbor de lilieci,
Culegând mioare-n pajiști iluzorii.

 

Ai rămas, bădie, sprijinit în bâtă,
Fără nicio oaie sau de griji vreo urmă,
Luna-i stână goală, rece și urâtă.

 

Ochii mei adună haita coborâtă
Din văzduhul nopții care-abia se curmă
Și se-nchid în visul c-un cioban și-o turmă.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Înger de ceață

Venea de prin cețuri, adesea venea

Plutind, oferindu-mi ispită

Pe care-ncercam, ezitând, refuza,

Dar vrerea-mi era domolită

De ceață, de cântecul care, divin,

Făcea ca spre ea să mă-ntorc, să mă-nchin.

 

Avea doar din cețuri, pe trupu-i, un voal,

Pe cap – o cunună cu lună

Lucind ca privirea-mi acolo, pe mal,

Când ea începea să-mi supună

Și buze, și trup, cu-apăsări ce păreau

Să-mi facă tot corpul să-i spună c-o vreau.

 

La marginea apei, un loc nefiresc

Mă duce-n aduceri aminte

Și-ncerc, și aș vrea să pot să-mi amintesc,

În brațe și fără veșminte,

Un înger de ceață, venit din astral,

Cântând și iubind, lângă lac, pe un mal.

 

16 ian. 2021

 

Orele cupei cu vin

Ceva se-ntâmplă. Liniștea pădurii

E altfel: curioasă și mirată

Căci, în cabana mică și uitată,

Se înfiripă murmurul căldurii.

 

Lumina unui felinar pornește

Spre lumea înghețată de afară,

Vestind că în cabana veche, iară,

În sobă arde focul și bufnește.

 

De peste brazi, privesc, invidioase,

Însingurări împrăștiate-n cer

De un destin cu ele prea sever,

Ca stele numai noaptea luminoase.

 

Mai pun un lemn. Căldura vreau să-ți fie

Veșmânt, alături de privirea mea

Ce îți cuprinde trupul și ar vrea

Să-l învelească-n dulce reverie.

 

Iar tu zâmbești, sorbind o picătură

Din cupa-n care ore din destin

S-au transformat în aromatul vin,

Purtând uitări de lege și măsură.

 

14 ian. 2021

 

Prince

Era crescut, de mic, și îngrijit

ca fiu al unui mare campion

ce nu știa ce-nseamnă abandon

la cursele de cai ce l-au călit

în Albion.

 

Iar mama lui, pur sânge englezesc,

fusese,-n tinerețe,-o mare stea

ba, chiar și-acum, bătrână, tot putea

s-arate celor ce o îngrijesc

valoarea sa.

 

Căci fiul ei, un mânz promițător,

era de-acum, doar la un an, frumos,

puternic, ne’nfricat, ambițios,

și se vădea a fi un luptător

periculos.

 

Iar Prince era, nu doar un nume dat

la naștere, așa cum l-a primit,

era chiar numele cel potrivit

urmașului atât de talentat

și de iubit.

 

Acum, el vede ochii-ngrijorați

ai unui medic, tânăr specialist

în boli precum a lui și, sufletist,

îi mângâie cu vorbe ca-ntre frați.

E foarte trist,

 

Căci boala lui a început demult,

din noaptea când o ploaie l-a surprins

și i-a adus, în sânge, foc nestins

ce-l mistuie și-l afectează mult.

Se simte-nvins.

 

Iar Lady, cum o știe el de mic,

e tristă și mai plânge-atunci când el

refuză și grăunțe, orice fel,

nu poate să mănânce mai nimic,

iar orz, defel.

 

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,

de-nvingători, de tatăl, mama sa,

și l-a convins că, numai dacă vrea,

în lupta lui, ca-n orice alt concurs,

Va câștiga.

 

Din vol. "Cântecul visurilor" 

 

Munte și vultur

Curgeau pe coasta unui munte norii

Ca un șuvoi de clipe-atât de reci

Încât nu le-a mai vrut drept călătorii

Pe creste ce vor dăinui pe veci.

 

I-a rupt, i-a destrămat, le-a dat semnalul

Pe care-un timp prea lung l-a amânat

Strunindu-și, în adâncuri, arsenalul

În zbucium de cutremure creat.

 

A curs cascada albă spre o vale

Cu brazi ce apăreau în calea ei

Înveșmântați în straie anormale,

De-un galben plin de ani prea mulți și grei.

 

Cu norii-ndepărtați de printre creste,

Văzduhul tot, din nou înseninat,

A îndemnat spre ei lumini celeste

Și cu un verde crud i-a-nveșmântat.

 

Curând, un vultur s-a ivit în zare

Atras de munte și plutind ușor

Pe-un cer curat, albastru ca o mare,

Un vultur-gând senin, înălțător.

 

11 ian. 2021

 

Calea de sus

Când zbori, pe culmile iubirii,

Mai sus de munți, mai sus de brazi,

Nu-i pune umbre fericirii,

Nu te gândi că ai să cazi!

 

Privește dincolo de norii

Ce-ți ies în cale din senin,

Căci ei, pe cer, sunt călătorii

Spre alte zări, c-un alt destin!

 

În zborul tău, privește drept,

E o alegere, e-a ta,

Urmează-i sfatul înțelept

Când inima ți-l poate da!.

 

Nu-i asculta pe cei ce-ți spun

Că-ți va fi greu, că vei cădea!

E, poate, lucrul cel mai bun

Să fii mai sus de lumea ta.

 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

 

Lied printre gânduri și vise

Pe calea ce-mi închide cuvintele în ziduri,

n-am să mai merg. Lumina pe care-o căutam,

nu e acolo. Poate, cuvintele din lieduri

n-aveau, în strălucire, căldura ce-o simțeam.

 

Păreau adevărate, înălțătoare chiar,

mângâietoare clipei din fiecare ceas

în care, ca o vrajă de care n-ai habar,

te-nvăluie și-ți schimbă destinul, pas cu pas.

 

Voi reveni-n grădina cu slabele ecouri

rămase prin petale pierdute printre spini

desprinși din trandafirii ce-au fost, demult, cadouri

primite-n bucurie, cu ochi lucind, senini.

 

Acolo, printre gânduri și visuri ne-ntregite,

voi aștepta-n tăcere acorduri noi de lied

și-i voi urma cântarea spre timpuri fericite

în care doar Lumina va fi să-mi fie ghid.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Numai unul?

(După George Coşbuc - Numai una)

 

Pe umeri încă are grâu,

Căci pofta n-a ținut-o-n frâu;

Mergea întins și cam lălâu,

Nici gând să se retragă.

Iar boabele cădeau pe ei

Pe toți: nuntași, însurăței,

Ba chiar și-n jur, pe puradei

Aduși de o miloagă.

 

Privește fix , minute trec,

Și toți mireasa o petrec,

Să facă poze se întrec,

Ea vrea să ia buchetul.

Căci, dacă-l prinde ea acum,

Chiar dacă multe-i stau în drum,

Va ști că va urma oricum.

Acesta-i e secretul.

 

De-acum, voi știți tot ce spun eu,

C-au dat filmarea la teveu

Și ne vom aminti mereu

De prinsul din grămadă:

Nici n-ajunsese bine sus

Când, cea cu multe kile-n plus

Și la-nălțime mai presus,

L-a prins, cu o paradă.

 

Să-l țină strâns a fost un fleac,

Vă spun, deloc nu mă prefac,

Cu rugby-ul nu prea mă împac,

Dar ea a fost de fală.

Și chiar așa: un antrenor,

Văzând-o la televizor,

A vrut-o, ca apărător,

Chiar la Națională.

 

Se uită babele sașiu

La noul trening auriu,

La mersul ei săltat, zglobiu

Și toate-s pe la poartă.

Să vrei și nu poți să n-o placi

Cum merge țanțoș printre vaci,

Cu jind privită de burlaci

Ce-o vor acum consoartă.

 

Au vrut primarul și ai lui,

S-o ia-n partid, dar “-Pofta-n cui!”

Vedetă mare ca ea nu-i,

Să cauți în tot satul.

Să se mărite? Ar putea,

Că mulți aleargă după ea

Dar, doar cu unul nu mai vrea

Să își împartă patul.

 

Din vol. "Parfum ... vesel"