Coșmarul

Are-ades, un coșmar ce-l trezește-asudând
Dintr-un somn agitat și cu lacrimi curgând.
Că sunt mari sau sunt mici, că sunt reci sau fierbinți,
Că sclipesc sau se scurg, că sunt lacrimi cuminți,
Nu contează prea mult, nu contează aici
Căci problema e-n vis și e greu s-o explici:

 

Se făcea că-‘ntr-o țară cum nu-i pe pământ
Și în care sunt oameni cinstiți, de cuvânt,
Fiecare știind ce-ar avea de făcut,
Au venit niște vremuri când au apărut
În politică, oameni onești și corecți,
Ce munceau pentru țară, în legi arhitecți.
Aveau traiul corect și salariul decent
Și un șef luminat, serios, competent.

Deodată se-aude o voce, de jos:

- Ce-ai visat pân’-aici va fi tocmai pe dos.

Din vol. "Parfum ... vesel"

Ploaia de seară

E atât de rece!

Ploaia, cât cuprinde,

Vine să înece

Zările murinde.

 

Vântul se pornește

Ca la o comandă;

Nori ce prăbușește,

Par, pe cer, ghirlandă.

 

Peste-o zi ce trece,

Seara ce-o să vie,

Crede că mă-ntrece

În melancolie.

 

Plouă englezește,

Plouă ca-ntr-o toamnă

Care își dorește

Nori, cu tot ce-nseamnă.

 

E atât de rece!

Vântul se pornește …

Peste-o zi ce trece,

Plouă englezește.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Marea de cristal

 Pluteam, tăcut, pe valuri de cristale

Și-mi revedeam în ele, ca-ntr-un vis,

În carusele vagi, zodiacale,

Frânturi din tot ce timpul a închis.

 

Se derulau prin orizonturi stranii

Neliniștile multor amintiri

Din primăveri ce-mi înfloreau în anii

Trecuți în taina primelor iubiri.

 

Mai rătăceau pe țărmuri de uitare

Acolo, prin ținutul de cristal

În care își găsiseră-alinare

Sub raze reci de gânduri din astral.

 

Mai străluceau, dar n-am dorit niciuna

Pe valul meu din marea de acum

În care-mi înflorește numai una,

Cu care-mpart, demult, același drum.

Din vol. “Eterna căutare”

Vis rătăcit

 

- Ce faci? Știu, ți-am lipsit. Am fost plecat

Prin dimineți lipsite de culoare,

Cu nori mânați prin lumea asta mare

De amintiri ce iar s-au răsculat

 

Și, agățat de franjuri stând să cadă,

Atent la ce spun ei, nu ce simt eu,

M-am transformat un timp în curcubeu

Trimis de cer cu ultima zăpadă.

 

Eram de un albastru-sângeriu,

Străpuns din loc în loc de câte-o rază

Din amintiri ce drumu-i fragmentează

Cu pete de un  negru-cenușiu.

 

Eram … nu eu, acela! - o nălucă

Ce-și rătăcise pașii într-un vis

și-i îndrepta … nu înspre ce-a promis,

Ci pe alt drum, departe să îl ducă.

 

Am revenit. Ce faci? N-a fost ușor!

Mă mai iubești? Ți-e teamă? Ți-a fost dor?

Din vol. “Eterna căutare”

Blestemul iubirii

 

Nu m-am gândit iubirii să mă-nchin,

S-o am, în mine și în tot, stăpână,

Să-mi fie și furtună și senin,

Izvor la care, însetat, să vin

Și să devin, în jurul lui, fântână.

 

Și n-am crezut iubirea să îmi fie

Același dulce, neschimbat nectar

Pe care tu, de cer sortită mie,

Mi-l dai în răsuflarea ce m-adie

Și în priviri ce-n suflet sunt amnar.

 

Să-i fiu iubirii sclav? Să fie, oare,

Destinul meu, cu tine-alături scris?

Pe toate scenele să fie-un bis

La rolul scris odată-n Cartea Mare

Aflată în eternul Paradis?

 

Iar tu, iubita mea, să fii la fel:

Legată-n veci alăturea de mine

De-o soartă ce nu poate fi defel

Schimbată cu o alta la apel

Căci scrisul cel definitiv e bine?

 

Dar dacă nu e scris și-i altceva

Doar pentru-o viață? Dacă e, mă tem

Că, vrajă de ar fi, aș căuta

S-o fac, în veșnicia ce-ar urma,

O binecuvântare de blestem.

Din vol. “Eterna căutare”

Plouă, iubito!

Iubito, plouă-afară, plouă iară,

Dar e frumos tabloul, nu e trist,

E-o ploaie de culori, iar eu asist

Penelul care-mi plouă-a primăvară

 

Și îmi topește ultima zăpadă,

Îmi deslușește primii ghiocei …

Iubito, ia privește-n ochii mei:

Sunt ei, de cer albastru, o dovadă?

 

Hai să dansăm! Ce zici, un dans în ploaie

Cu un sărut sălbatic la final.

Iubito, e momentul ideal!

 

Simt sufletul cum ploaia mi-l înmoaie

Și mi-l transformă-n mângâieri de val.

Iubirea mea nu e un foc de paie.

Din vol. “Eterna căutare”

Susur de vis

Eu nu știu, de tine, ce faci ori de ești

O floare crescută în iarnă pe geam,

Sau flacăra blândă pe care-o aveam

Ascunsă prin visuri și-n gânduri lumești.

 

Nici iarna de ninge prin sufletul tău

Ori flacăra-ceea de-i vie și-acum

În altă privire, în altfel parfum,

C-o altă poveste în licărul său. 

 

Îmi vii, uneori, într-un vis de alint,

Cu pași ca un susur de șoapte de dor

Ce-mi picură-n sânge al vieții izvor

Spre noi începuturi … dar visele mint

 

Și nu știu, de tine, ce faci ori de-mi ești

Aceeași din timpul cu lungul sărut,       

Icoana din visul pierdut în trecut,

Ori tristul final de prin foste povești.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Vacarmul inorogilor decăzuți

În tabloul nocturn, e un tropot intens

Și-un vacarm de Infern în coșmarul ajuns

La hotarul din vis ce se vrea nepătruns

De copite ce fac Paradisul nonsens.

 

E o zbatere-n el: inorogi decăzuți

Își cambrează mândrii și nechează spre cer

Vagi litanii, c-un glas ruginit ca un fier

Din cuvinte-pumnal ce-au uitat de virtuți.

 

Tropotesc prin coșmar spre hotarul de vis

Cu speranța că-n el își vor descoperi

Ce-au avut, ce erau și doresc a mai fi

Când, în zori, vor avea fostul drum redeschis.

 

Au neliniști în ochi și-n sălbatic alai

Adâncesc urme noi în tărâmul arid

Ce se termină brusc la picioare de zid

Cu o latură-n Iad și o alta în Rai.

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Timp interzis

 

Pe sub nori osândiți să se scurgă în chin

Pe-un Pământ vinovat de-o rotire în plus,

Trec în stoluri zvâcniri cu priviri spre apus,

Ca un dor necântat la o frunză de-arin.

 

Sunt doar aripi de gând și secvențe de vis

Îngropate în zori cu o lună în crai

Ce-adunase în ea, de dorințe, alai,

Și lucirea din ochi vinovați de ce-au scris.

 

E freneticul zbor într-o lume ce nu-i,

Dar atrage-n pustiu, iar pustiul e viu

Ca o inimă-n brațele de bisturiu

C-un tăiș ce o vrea doar în visele lui.

 

Și mai trece o zi, și apare un gol

De un gând reîntors la o noapte de frig

A osândei în care-am intrat și îmi strig

Valuri noi, răstignite-n pereți de atol.

 

Se mai văd pe sub nori urme vagi de apus

De un roșu pierdut în fărâma de vis

C-un Pământ vinovat de un timp interzis

Și de dor când mă caut în mine și nu-s.

Din vol. "Eterna căutare"

Sonetul primului jurământ

 

În zborul meu, am aripi de cuvinte

Născute din iubire prin descânt

Și strălucind ca primul jurământ

Pe care-aș vrea să mi-l aduc aminte.

 

E-atât de vechi, încât din amintire

Nu pot să-l deslușesc, nu pot să-i știu

Cuvintele, nici cui am vrut să-i fiu

Acel ce i se-nchină din iubire.

 

Ce-mi amintesc, e doar privirea ei

Și vocea, și parfumul de demult,

Ce se-mpletea cu-aromele de tei.

 

O-aud și azi și-mi place s-o ascult

Așa cum îmi plăcea în anii-acei

Când în cuvinte nu credeam preamult.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Și

Și mi te-apropiai, plutind, din ceruri,
Și mi te dăruiai pe câte-un nor,
Atât de natural și arzător,
Încât simțeam iubirea din eteruri
Făcându-mă de tine cerșetor.

Și te cerșeam, și te purtam pe brațe
În zborul peste Podul Curcubeu,
Și mă simțeam, atunci, precum un zeu
Ce își transformă norii în fânațe
Cu-arome dulci de … numai tu și eu.

Și te-am luat, mi te-am luat în sânge,
Și m-ai luat în suflet și în gând,
Și ne-am luat cu totul, rând pe rând,
Cu tot ce-am reușit de-atunci înfrânge …
Și drumul spre Acasă așteptând.
 

Din vol. "Eterna căutare"

Țărmul stropilor fluturi

Mai plouă pe aripi de fluturi
Uitați pe fărâme de lut
Din țărmul pe care îți scuturi
Un timp reîntors din trecut.

E-o ploaie ce vine să ude
Albastrul din aripi lucind
În focul cuvintelor iude
Ce-i vor, în tristețe, murind.

Și plouă c-o ploaie-ndârjită,
Pornită să facă prăpăd
În lumea de fluturi golită
Și-n timpul pe care-l revăd.

Îmi pare că ploaia-i trimisă
De-o veche privire ce-o știu
Plecată din lumea promisă
Spre țărmuri pierdute-n pustiu.

De lacrimi de vise e marea,
Cu valuri de noi începuturi
Iar ploaia, nu-i ploaie – e starea
Când sufletul plouă cu fluturi.
 

Din vol. “Eterna căutare”
 

Cuvintele eternului corăbier - Glosă -

Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un șuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Împrăștiindu-se în veșnicie
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Mă fascinează o călătorie
Spre lumi ascunse dincolo de cer.

Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas
Întipărită-n gândul de tăcere
Închis acolo-n locul de popas
Al amintirii ce, treptat, îmi piere
Ca fumul, ascultând chemări din zarea
Spre care altădată, amândoi,
Ne îndreptam privirea, nu mirarea,
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.

Nu știu ce zi era: cu nori, senină…
Din gânduri și cuvinte-a dispărut
Deși, din ea, mai simt un gust de vină
Și-n suflet un abis de netrecut;
Iar zborul meu … de-atunci, de cer, mă tem,
Dar urc, desculț, pe culmile înalte,
Cu gândul că și ziua de blestem,
Era o zi ca toate celelalte.

Cuvintele mi-au revenit, stinghere,
Nefericite-n strălucirea lor,
Simțindu-se comete în cădere
Din cerul, singur el, nemuritor.
Au încercat tăcerea să-mi răpună,
Să umple tot abisul dintre noi
C-o mare de cuvinte, în furtună,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi.

N-au reușit! Cuvintele acele
Aveau înscrise-n ele alt destin
Născut demult, în visurile mele,
Dar care lor le e, acum, străin.
Porneau la drum din sinea mea, flămândă,
C-un singur scop: în alta să exalte
O inimă arzândă, fremătândă
Ce, uneori, mai pare să tresalte,

Cuvintele? – purtau hlamida care
În urma ei, lăsa un zvon de dor,
Lumina de suspin vindecătoare
Și-mbrățișări de aripi într-un zbor;
Aveau culori de flori de curcubeu
Din stelele ce și-au dorit să fie
Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,
Împrăștiindu-se în veșnicie.

Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,
Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau
Și-ar fi purtat cu ele-n infinit
Spre suflete ce-n aștri murmurau.
S-au reîntors cu muzica din stele,
Și cu o parte-a viselor din cer
A îngerilor ce zburau prin ele
Cu străluciri de stele ce nu pier;

Erau aceleași, dar acum păreau
Strălucitoare ca-ntr-o epopee
În care, pe măsură ce treceau,
Primeau o netezime marmoree.
Le-am adunat pe toate, instinctiv
Și, pentru tot ce-a fost și va să fie,
Cuvintele mi-au devenit motiv:
Mă fascinează o călătorie.

Voi merge unde ele toate-au fost
Și voi cânta cu îngerii-mpreună,
Iar dacă voi găsi un adăpost
În stele care nu vor să apună,
Voi duce-acolo-aducerile-aminte
Și voi pluti, etern cărăbier,
Pe marea lacrimilor de cuvinte
Spre lumi ascunse dincolo de cer.

Spre lumi ascunse dincolo de cer,
Mă fascinează o călătorie
Cu străluciri de stele ce nu pier
Împrăștiindu-se în veșnicie
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi …
Era o zi ca toate celelalte
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
 

Din vol. "Cântecul visurilor"