Ruga copilei

Privesc, în tăcere, figura senină

a unei copile ce ‘nalță o rugă

afară, în ploaie și frig. Mă subjugă

și-mi pare că-i toată scăldată-n lumină.

 

E mică, slăbuță, iar vocea-i firavă

îmi pare o șoaptă trădându-i durerea

ascunsă în ochii ce au doar puterea

să treacă de ploaie și nori, înspre slavă.

 

Un tremur mă-ncearcă iar pieptul îmi crește,

pe față am dâre de lacrimi și ploaie,

credințele vechi se zbârcesc și se-nmoaie,

 

o nouă-ndoială în minte-ncolțește,

căci fata, desculță, se roagă-n noroaie

să-i vină, din ceruri, cea care-o iubește.

 

Din vol. "Oare"

Sonetul florilor de mai

Știam că florile de mai,

Când strălucesc în lumea lor,

Îți umplu sufletul de dor

Și cer iubirea să le-o dai,

 

Iar ție, floarea mea de mai,

Ți-am dat-o și-n a mea grădină

Mi-ai fost a florilor regină

Și mi-ai adus în suflet rai.

 

Îmi ești mireasma dintr-un vis

Când, dintr-al florilor alai,

Ai vrut iubirea mea s-o ai.

 

Și te-am cules, și mi te-am scris

Pe-al sufletului manuscris,

În veșnicia lunii mai.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Cât cerul îmi va fi iubire

Tu, aceea dintr-o veche dimineață

Ce-mi întârziase, într-o zi de mai,

Știi că-n ziua-ceea începeam o viață

Plină de iubire-n care tu dansai?

 

Te strângeam în brațe c-o privire blândă

Și-mi doream, în ochii-ți, numai eu să fiu

Sclavul ce-ți închină fiece izbândă,

Rege, fără tine, pe-un regat pustiu.

 

Mi-ai văzut privirea și mi-ai dat o mână

Ce-o păstrez în suflet din acel trecut

Cu o noapte care-n veci o să rămână

Noaptea fericită când ne-am cunoscut.

 

- Spune-mi, tu, iubito, cât vei sta cu mine?

Cât din viața asta mă vei mai privi

Cu privirea-n care dragostea din tine

Se alintă-n ochii care știu a-mi fi?

 

- Îți voi fi cât cerul îmi va fi iubire,

Cât privirea-ți caldă îmi va mângâia

Gândurile toate, ca-ntr-o amintire

Dintr-o dimineață ce n-o pot uita.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

Cuprinsul necuprins

Tu eşti cuprinsul cel de necuprins,

Atât de-aproape şi de neştiut,

Eşti viitor la tot ce a trecut,

Şi-aprinzi în mine focuri de nestins.

 

Te cuibăreşti în braţe şi m-aştept

Căldura ta, în suflet să-mi pătrundă,

Să simt cum Universul mă inundă,

Iar inima-mi nu-şi are loc în piept.

 

Tu te prelingi uşor, ca timpul treci

Prin braţele întinse-n galaxii

Pierdute pe-ale timpului poteci,

 

Lipseşti o vreme, apoi îmi revii,

Amarul c-un sărut s-alungi pe veci

În necuprinsuri negre şi pustii.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"

Dincolo de visuri

Coborau din cerul unui răsărit

Raze-mbietoare, ca și când un rai

Ar veni spre mine c-un întreg alai

De lumini ce-și poartă straiul aurit.

 

Umbrele întinse doar sub pașii mei

Aduceau din visuri praful unui drum

Așternut pe-o vară care, nicidecum,

N-are-nflăcărarea unei odisei.

 

M-am oprit din drumul gândurilor sumbre

Și-am trecut colina spre un vis frumos,

Ca o mângâiere, ca un cânt duios

Ce închide calea urmelor de umbre.

 

Îmi pluteam uimirea fără apăsare,

Drumul de acolo îmi era senin

Ca un cer de vară în decor marin,

Ca promisiunea lumii viitoare.

 

M-a-nrobit chemarea visului din Rai

Și-am simțit iubirea că îmi e stăpână

Când, în lumea-ceea, mi s-a-ntins o mână

Ca de zeitate. Zeea, tu erai.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Plouă amar

Îmi plouă pe-o stradă anume

Cuvintele cad în zadar

În stropii cu gustul amar.

Ce ploaie, ce ploaie cu spume!

 

Mă fulgeră cerul prin norii

Din care își scutură, sec,

Cuvinte de dor ce se-ntrec

Să-nvie prin mine fiorii.

 

Își mută văzduhul taraba

Din pagina stropilor reci

În cea a uitării pe veci

 

Și plouă cuvinte cu graba

Pe care o ai când te-apleci

Să iei ce-a căzut … și-i degeaba.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Poteci alunecoase

Ești doar o frunză neajutorată

Purtată prin curenții unui râu,

Lovită, zdrențuită, resemnată,

Târâtă în al valului desfrâu.

 

Tânjești, privind spre mal, spre acalmie,

Să ieși întreagă din acest tumult,

Să intri-n lumea ta, să fii iar vie,

De s-ar putea, cum ai mai fost demult.

 

Când ai căzut, în vântul cel de toamnă,

Lovindu-te de ramurile reci,

Ai ascultat doar gândul ce te-ndeamnă

Să te salvezi cumva, chiar de-ai să treci

Din lumea ta, în alta, ce nu-nsemnă

Nimic, dar tu ai hotărât să pleci.

 

Te-ai dus, rostogolindu-te, în lume,

Privind întâi cu teamă împrejur,

Ți-ai potrivit cuvintele antume

În solul nou, mai umed, mai obscur.

 

A fost o amânare, o himeră,

Acea alunecare pe poteci;

Tu nu erai o aventurieră,

Dar ai murit atunci. Acum doar treci

 

Din vol. "Gândul pierdut"

Fior pe-o urmă de ecou

Mergea pe valea unui râu

Ce șerpuia prin munte

Și etala un mic desfrâu

De străluciri mărunte

Acelui ce, pe-o punte,

Voia la gânduri frâu.

 

Nu reușea – povara lor

Îi apleca privirea

Spre râul ce, seducător,

Îi agita simțirea

Trezindu-i amintirea

Și-n piept, un vechi fior.

 

Molatic, undele duceau

Spre locuri neștiute

Și clipe ce se depărtau,

Și chipuri cunoscute

Din zile petrecute

Când stelele cântau.

 

Din unde reci, ca un cadou

Al râului din munte,

Un alt fior, puternic, nou,

Cerea să își descrunte

Privirile, pe-o punte

Și-o urmă de ecou.

Din vol. “Eterna căutare”

O zi de mai

 

Te-aștept de o oră, iubito, și sper

să-ți simt bucuria în mersul ușor,

privirea din ochii pe care-i ador,

parfumul pe care-l degaji în eter.

 

Sub teii în floare aș vrea să te plimb

pe-aleea ce-ți place, c-un vechi felinar

ce-ades ne atrage cu ochiu-i de jar

când ziua și noaptea spre seară fac schimb.

 

Te-aștept pe o bancă uitată în parc

din vremea în care râdeam încântați

mergând fericiți de curând săgetați

de-un zeu ce își plimbă prin ceruri un arc.

 

Apari, punctuală, c-un zâmbet ștrengar,

frumoasă, distinsă, plutind ca un vis,

un înger la mine de soartă trimis,

să-mi fie pe viață al zeilor dar.

 

În ochii căprui care îți strălucesc,

Se-aprind mii de stele când spun: te iubesc.

 

Din vol “Chipul iubirii”

Vânt de primăvară

Chem vântul să-mi spună de ce mi se pare

că cerul e negru și plouă întruna,

cad stele în noapte, frumosul dispare,

pe valuri de mare, aleargă furtuna.

 

- E doar o părere - îmi spune, în grabă-

ce vezi e doar noaptea, nu-i ploaie - e rouă,

iar stelele nu cad, vederea ți-e slabă.

Furtună? Nici vorbă! Vezi luna? E nouă!

 

- Și-atunci, te întreb: ce-o fi, oare, cu mine?

Neliniști m-apasă și griji mă omoară!

- Se-ntâmplă la oameni, ba chiar când e bine,

să simtă ca tine, doar e primăvară!

 

În “Cărțile junglei”, o carte mai veche,

e timpul când vorbele sunt înnoite,

când tot ce e viu își visează pereche,

iar gândul te poartă spre țărmuri dorite.

 

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Atingeri de gând

O, dulce legănare de umbre-ngemănate

cu raze-mprăștiate pe ape murmurând,

ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate

plutirea noastră-n taina atingerii de gând?

 

Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă

văpaia spre sfârșitul ascuns prin Univers

ori, poate, visul mării ce-și plânge pe o hartă

destinul fără valuri, de timpuri, iute, șters?

 

Să fie îndrăzneala secundelor pripite

prin timp să se risipe în lumea de apoi

ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite

a stropilor de ploaie pe luturile moi?

 

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul

e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,

furtuna se transformă în ochii alintându-l

ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

 

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,

trecând pe sub dorințe de frunze fremătând,

ce taine ții ascunse în umbre dantelate

născute prin plutirea atingerii de gând?

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

Fluturi noi

 

Albastru-n cer și verde pe pământ -

Așa-i acum, e-o primăvară caldă

Și-n dansul nou, uitând de nori și vânt,

În fluturi noi, privirile își scaldă.

 

Cuprinde-n ochii ei nemărginiri

Întinerite-n roua dimineții

Odată cu-ale zorilor priviri

Ce-ndepărtează urmele tristeții.

 

Și râde înspre noaptea ce-a trecut,

Și cântă fericită și zglobie

În zborul ce-l mai are de făcut

Atât cât timpul ei va fi să fie.

 

Spre fluturi noi, trimite-acum salut,

Căci fluturii albaștri-au dispărut.

Din vol. “Eterna căutare”

Tipar cu grătar

 

Păreau atât de obosiţi,

În fundul curţii tolăniţi,

Că-n fumul acru, de grătar,

Ea îi vedea ca pe-un calvar

Pe nesimţiţi.

 

Veniseră la ziua ei

Cu “La mulţi ani!” şi pupicei

Din ăia aruncaţi în vânt

Şi-apoi, la masă, cu avânt!

Ce derbedei!

 

Şi au mâncat, şi au băut,

Au vrut grătar şi l-au cerut

Căci, de! – ei sunt de la oraş,

În weekend, zile de relaş.

S-a abţinut.

 

Abia târziu, pe înserat,

Când sticlele s-au terminat,

Şi-au amintit c-au de condus

– Femeile, că ei ... s-au dus –

Şi au plecat.

 

A stat mult timp la curăţit

Şi s-a gândit, s-a tot gândit:

“Cum, după zile de gătit,

Să nu le-ajungă ce-am muncit?”

S-a dumirit.

 

A vrut, în aerul curat,

Aşa cum e la ea în sat,

Să stea la umbra unui nuc ...

Şi, uite ce-a ieşit: bucluc,

Căci s-a fentat.

 

Ea n-a avut, atunci, habar

Că e, de-o vreme, un tipar:

La orăşeni, în mintea lor:

Când văd verdeaţă sau izvor,

E – clar! – grătar.

 

Din vol. “Hai, pa!”

Sonet în tremur de vânt

Bătea și vânt prin spicele uscate,

Erau și mărăcini prin ele-ascunși,

Iar macii triști, cu capete plecate,

Zăceau în lan, de ghimpii lor străpunși.

 

Ce zi era! – părea înmormântare:

Cădelnițau pe cer atâția nori

Cu stropi ce se jertfeau, crezând altare

Întinderi pustiite de culori.

 

Iar pașii tăi se-ndepărtau pe-o cale

Ce se pierdea în cerul amurgit

Cu urme de fâșii zodiacale

Întinse înspre marele sfârșit.

 

Iar vântul … vântul tremura-n rafale,

Plângând petala macului strivit.

 

Din vol. “Eterna căutare”

Strigătul doinei

E-o inim-acolo, pulsându-și ușor

Un murmur de vaier, durere și dor,

Sub cetina ruptă de trunchiuri în munți,

Sub dealuri ce curg spre-ale văilor punți,

 

Prin râuri purtându-și otrava discret

Departe de-obârșia lor - amanet

Depus la picioarele marilor furi

De-aceia ce calcă pe legi în armuri.

 

În inima care pulsează cu-a mea

Povara ce-apasă, deja e prea grea,

Iar murmurul țării de doine și dor

Devine un strigăt și cere-ajutor.

 

Din vol. "Cântecul visurilor" 

Rondelul florilor de tei

E vremea florilor de tei,

Cu păsări, fluturi şi albine,

Când aerul din jur devine

Înmiresmat, iar pe alei

 

Se joacă nişte prichindei

Frumoşi, cu glasuri cristaline.

E vremea florilor de tei,

Cu păsări, fluturi şi albine.

 

Pe-o bancă stau doi bătrânei

Vorbind, iar vocile blajine

Nu mai atrag priviri străine,

Dar tremură ca-n anii-acei…

 

E vremea florilor de tei.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Corabia viselor mele

Prin nopţile mele pluteşti,

purtată pe ape tăcute

de visuri ce-mi spun că tu eşti

trimisă din lumi nevăzute.

 

Corabie-a viselor mele,

cu vele ce-atârnă molatic,

prin neguri ascunse de stele,

ce cauţi pe-un drum singuratic?

 

Te-atrage o zare ascunsă

de ceţuri domnind peste ape,

sau mergi, de o vrajă pătrunsă,

spre zorii ce vin să se-adape?

 

Te-aştept să-ţi dezvălui misterul

în noaptea pe care-o alegi,

sau ... pleacă şi-atunci, poate, cerul

m-alintă cu vise întregi!

 

Din vol. “Eterna căutare” 

Iubirea ta

 

Iubirea ta-mi era torențială

Și-mi inunda tot ce-ndrăzneam a fi

Sub cerul ce-mi era și noaptea zi,

Iar inima-mi bătea, demențială.

 

Mi se scurgea prin sânge în torente

Și-mi distrugea prin minte, rând pe rând,

Obstacole-n potecile de gând,

Punând mereu pe suflet noi amprente.

 

Venea precum șuvoaiele de munte,

Învălmășind răspunsuri cu-ntrebări

Ce își aveau final în exclamări

Ce nu puteau torentul să-l înfrunte.

 

Mă cuprindea în brațe languroase

De lavă, și de gheață, și de dor,

Atât de strâns și înfricoșător

În menghina cuvintelor duioase.

 

Iubirea ta mi-a fost catastrofală

Când m-a-nvelit ca un sicriu închis

Și m-a-ngropat sub umbra unui vis,

Atunci când s-a pornit, torențială.

 

Din vol. “Eterna căutare”

.

Immortal

Eu cred că sunt nemuritor,

căci prea simt, de o vreme,

un bâzâit sâcâitor

ce-mi face mari probleme.

 

Când vreau să fur un mic sărut

așa, ca uvertură,

se-ntâmplă lucrul neplăcut:

o curentez pe gură.

 

Când vreau, de mână, să mă plimb,

în serile cu lună,

în jurul capului am nimb

…de fulgeră sau tună.

 

Nu pot nici vorbe să mai scot

că-mi iese vreo scânteie

și se repetă. Nu mai pot

să fiu cu o femeie.

 

Nu știu ce-o fi, dar am vorbit

cu soața și - minune! -

a cunoscut că-i bâzâit

la cap … de gărgăune.

 

Din vol. “Hai, pa!”

Ochii tăi

 

Se odihneau pe-o pajiște-nflorită

Și îi sorbeau culoarea, ochii tăi,

În primăvara-n care, fericită,

Mă însoțeai pe ale vieții căi.

 

Îți devenea privirea o visare

Ce cuprindea tărâmul meu de vis

În care îmi doream cu-nfrigurare

Să fii ce-n cartea vieții mi s-a scris.

 

Și-ai fost, și mi-ai rămas, cu ochii-aceia

Și cu mireasma florilor de mai,

Iubirea nesfârșită și femeia

Ce-mi însoțește-al zilelor alai.

 

În zile tot mai lungi, de primăvară,

Când cerul, tot, se-acoperă de nori,

Eu simt căldura zilelor de vară

Sub mângâieri de raze din doi sori.

 

Iar nopțile, când sunt întunecate,

Cu stele care cad, arzând, văpăi,

Nu îmi alungă visele căci, toate,

Sunt luminate doar de ochii tăi.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

 

Umbre pe dale de burg

 Îmi întortocheasem pașii peste dalele din burg

Încercând să intru-n ritmul inimilor deșirate

Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,

Când la stânga, spre nimicul unde pașii toți se scurg.

 

Prin tic-tacul lor frenetic, pașii mei, mânați de dor,

Își descătușau dorințe în zdrobirea de sub tocuri

Vechi de când creșteau ca iarba ce se transforma în blocuri

Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

 

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit

Pe o mare de sentințe în alegeri disperate

Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate

Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

 

Și, din toate câte urcă spre amestecul din cer,

Doar o singură dorință pare că se răzgândește,

Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună și-l trezește

Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

 

Se oprește și se miră: “Cum, spre ceruri, toate curg?

E atâta viață-n lume, când ești suflet pe Pământ!

Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?”

Și-a plutit, ușor, dorința, către dalele din burg.

 

Din vol. “Eterna căutare”