Țărmul eului meu

În ținutul din vis, el îmi vine mereu

Ca un gând, ca un vânt, ca un rege-alungat

Din regatul în care lumina, cu greu,

Se mai poate zări în văzduh asaltat,

 

Atacat cu săgeți înmuiate-n venin

De-un coșmar nesătul, din tenebre desprins,

Ca să-i fie finalul nescris în destin

Celui ce-n visul meu a rămas neînvins.

 

Îmi e rege și zeu, e-n tărâmul acel

Cavaler ne-nfricat, luptătorul suprem,

Îmi e cerul senin și, alături de el,

Sunt pe visuri stăpân, pe-ntuneric – blestem.

 

Când lipsea, îl chemam și venea pe un val

De scântei, de șoptiri, de cântare de vânt,

Îmi venea ca fior izvorât din caval,

Ca o lacrimă-n vis tulburat de cuvânt.

 

Apărea sub un cer îmbătat de apus

Și trecea în galop pe un țărm necuprins

Nici de ochi muritori, nici de-aceia ce nu-s

Niciodată văzuți, niciodată de-atins.

 

Eul meu, lui îi e ca un țărm elizeu

Și apare ades. El e îngerul meu.

 

29 iun. 2021

 

O zi de vară

Mergeam pe-un drum de țară, desculț, demult, în vară,

Cu capul gol, în soare, privind spre praful care

Se înălța cuminte, în aerul fierbinte,

Făcându-mi, ca un faur, picioarele ... de aur.

 

O adiere blândă, o pasăre plăpândă,

Un tril de ciocârlie în zarea azurie,

Un câmp cu maci în floare, privirea visătoare,

Și-o liniște deplină în mintea mea senină.

 

Am coborât o vale, ușor, mergând agale,

Spre colțul de pădure și,-n gesturi imature,

Zburdând cu veselie și plin de energie,

M-am aruncat în râu. Ce viață! Ce desfrâu!

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Scânteia lacrimii de jar

Pe masa prăfuită și plină de-amintiri,

E-un ghem și-mi pare mie că viața l-a făcut

Torcând fuior de zile ce-nseamnă-acum trecut

Cu degetele clipe din vechile-mi trăiri.

 

Mai sunt atâtea lucruri pe masa de stejar

Ticsită prin sertare cu multe, vechi, scrisori,

Cu întinări de lacrimi, cu-a’ buzelor culori,

Cu gânduri scrise-n vremuri de dulce sau amar.

 

Aleg la întâmplare și-un cunoscut parfum

Se-amestecă-n odaie c-o umbră de demult

Ce-mi cere din privire atent să îi ascult

Cuvintele din șoapte cu pâlpâiri de fum.

 

Citesc și simt parfumul ce îl credeam uitat,

Aud și vocea-i caldă ce pare că adie

Un vers plângând iubirea intrată-n agonie

Și stinsă-n tresărirea din ultimul oftat.

 

Îmi tremură scrisoarea, privirea mea-i sărut

Ce-n lacrimă trimite scânteia dintr-un jar

Păstrat adânc în suflet, neîntinat altar,

La ceasul ce m-anunță că timpul e trecut.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Pagini în cartea sufletului

Noi doi am vrut și-am început să scriem

Demult, demult, o carte de-amintiri

Pe care-o completăm cu povestiri

Din tot ce-i nou și-n suflete înscriem.

 

E-un scris frumos în cartea virtuală

Ce-așteaptă completări, în pagini noi,

Pe care-n scris mărunt, noi amândoi,

Să ne descriem ultima escală.

 

Hai, vino! Azi vom scrie despre munte;

De serpentine, știu, te-ai săturat,

Dar, nu uita! – pe ele am urcat

Spre zonele cu frumuseți de frunte.

 

Era caniculă în restul țării

Și am uitat de ea când, printre brazi,

Călcam pe umbre chiar și la amiazi,

Cu strălucirea-n ochi a încântării…

 

Din toate, noaptea care-a fost să fie

De neuitat, nebună ca un vis

Ce vrea în carte să rămână scris,

E amintirea care-mi place mie.

 

26 iun. 2021

 

Vina din apus

De ce, oare, înserarea e menită să se-așeze

Peste ziua liniștită ce se-alintă-n Soare blând

Și-i așteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând

Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrățișeze?

 

Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubește,

O învăluie-n căldura șoaptelor cum nu s-au spus

Și-i promite nemurirea zilei fără de apus

Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebunește.

 

Îl privește-nfiorată, înroșită a-ntristare,

C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt

Și îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ

Până când va fi cuprinsă de-așteptata înserare.

 

De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,

Îi va fi doar lui aleasa, îi va aștepta lumina

Și-i va cere să îi ierte și alegerea, și vina

Dintr-un timp în care altfel, ea nu înțelege-a fi.

 

Din privirea lui uimită, razele-i alunecară

Într-o mare de-ntuneric unde adormiții zori

Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori

Dintr-o nouă zi ce-așteaptă în lumină să răsară.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Urme

Venea uneori, o vedeam

Venind ca o briză pe valuri

Ce-și cântă spre țărmuri finaluri

Ca-n șoapte de verde pe ram.

 

Mișcarea-i părea o-ntrebare

Cuprinsă în propriul răspuns,

Enigmă din cer nepătruns

De colbul luminii stelare.

 

Era o frântură de vis

Cuprinsă-ntr-o parte de lume

Ce n-are puterea să-ndrume

Urmarea spre Rai ori abis.

 

Privea și voia să-nțeleagă,

În ochi ațintiți ce-o chemau,

Durerea pe care-o purtau

Pe-un țărm ce-ncerca s-o atragă.

 

Vedeam cum se-ndură, cu greu,

Să-și ducă întoarcerea-n mare

Pe urme de semn de-ntrebare

Gravate pe sufletul meu.

 

Din vol. "Cântecul visurilor"

 

Clipe de albastru

De-mi ești seninul zilelor de vară,

Te-mbrățișez cu brațele-mi de cer

Și c-o privire ca întâia oară

Când ochii-au fost iubirii mesager.

 

Iar dacă-mi vii ca mângâierea apei

Și mă cuprinzi în valuri de sărut,

Mi te voi scrie-n amintirea pleoapei

Ca un poem al clipei ce-a trecut.

 

Cu ochii-nchiși, te voi putea privi

Și-ți voi fi cer de-albastru și de rouă

În clipele când tu mă vei iubi

Și orice timp va fi o vară nouă

 

Iar de va fi, sub pleoapa mea, să dori,

Ne vom topi-n albastrul unei flori.

 

Din vol. “Eterna căutare” 

 

Mantia nopții

Se învelise Noaptea în mantia lui Odhinn

Și colinda tărâmul regatului de-azur

Intrând pe nesimțite în visul tău obscur

Ca Yahweh, când alungă tot negrul din senin.

 

Nici n-ai știut că visul pierise și aveai

În jurul tău doar Noaptea și visurile ei

În care cerul zilei e unul dintre zei

Pe care-l are-n gânduri. Al ei, nu cum credeai.

 

Iar de-i Ammon acela, albastrul nu-i al tău! -

E-al Nopții ce-l iubește demult când, în Egipt,

I-a dat inel de stele c-o vrajă dintr-un script

Și-a prins-o-n veșnicie, pulsând la pieptul său.

 

Când te-ai trezit, plecase și tot ce ți-a lăsat

Ai încercat cu trudă, să înțelegi, să vezi,

Din urmele de visuri, o urmă care crezi

Că te-ar putea conduce la visul ce-a plecat.

 

Era albastră noaptea regatului de-azur?

A fost o întâmplare, căci ea se-mbracă-ades

Cu mantia-n culoarea în care și-a ales

Tărâmuri să mai scape de câte-un vis obscur.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Clipa gândului hoinar

S-a-ntipărit bizara întâmplare

În mintea lui, în trupul său bolnav,

Prin amintirea-ceea ce-i apare

Și-i îngrozește sufletul firav,

 

Căci vis nu este, nu e un coșmar

Ce-l chinuie în starea de visare –

E-o revenire-a unui gând hoinar

Ce-i readuce clipa care doare.

 

Iar clipa-ceea nu a fost, o știe!

Nu poate înțelege: cum se poate

Un lucru care n-ar putea să fie,

Să-i tulbure convingerile, toate.

 

Cum să-și explice zbaterea nebună

Din ziua-n care ceru-a devenit

Pe jumătate-ntunecat, cu Lună,

Cealaltă - zori născuți din asfințit?

 

Ce-a fost: o zi, o noapte de iubire?

Cum ar putea, acum, să-i dea de rost

Acelui gând ce-aduce-o amintire

A unei întâmplări ce nu a fost?

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Neguri deșarte

Cum să-nțeleg furtuna când este-așa departe

Și nu știu ce-o provoacă, ce vânturi o-ntețesc?

Pot, numai, să-mi închipui ce nori o însoțesc,

Dar, dacă-s niște neguri și goale și deșarte?

 

De ce-o privești? Vrei, oare, să o atragi spre tine?

Ori e deja acolo și face un pustiu

Din liniștea pe care ai strâns-o-ntr-un târziu,

Acoperind seninul cu negrele-i cortine?

 

Întoarce-te! Lumina îți e aici, aproape,

E-n tot ce te-nconjoară, în cei ce te susțin,

În tot ce-n visul nopții îți e frumos sub pleoape

Și-n gândul ce mă-ndeamnă în brațe să te țin.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Stânca amintirilor

E ca o strajă,

ca un scut

ce apără luciri de apă

de suflete ce se adapă

cu stropi de clipe

din trecut,

luându-le din lumea lor

ce-i e prezentului izvor.

 

De netrecut,

de neatins,

puternică în lumea ei,

privește-n jur

cu ochii-acei

răpuși de jarul ce i-a stins

cu lacrimi care-acum sunt apă

din care suflete se-adapă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Vis în lanul amintirilor

În auriul verii, mă încearcă

Emoția din visul ce-a trecut,

Lăsând o amintire să se-ntoarcă

Din drumul ce-o ducea-n necunoscut.

 

A revenit la porțile gândirii

C-un aer ca de flutur rătăcit

În lanul unde florile iubirii

Îi ofereau un dar neprețuit.

 

Erau privirile și prețuirea

Pe care o simțea, plutind ușor

În zbor ce își dorea nemărginirea

Cuprinsă-n roșul din petala lor.

 

A devenit un gând tăcut, albastru,

În lanul amintirilor, sihastru.

 

15 iun. 2021

 

Murmurul undelor

Mi-ai fost o zi departe și m-am simțit izvor,

în marginea pădurii, cuprins de-un tainic dor

de apele-i plecate, în susur liniștit,

spre zări în care totul dispare-n asfințit.

 

Ar întreba copacii, pământul sau, pe sus,

măiastra ciocârlie: “Știți unde mi s-au dus

acele unde line ce-n mine-au zămislit

amarnice suspine de când m-au părăsit?”

 

Nu știe ce să facă, iar lacrimile-i curg

în șiruri ca de unde cu ochii spre amurg

ce-l mângâie, iar noaptea, în clipocit ușor,

îi pun în brațe stele cu alinări de dor.

 

Eu nu-s izvor, sunt codrul din care ai plecat

atât cât, ție, dorul de tot ce ai lăsat,

te lasă-n libertatea din lumea altor zori

și nu-ți umbrește visul ce face să mă dori,

 

Iar dacă simți izvorul sau codrul liniștit,

să-mi vii pe înserate, plutind neauzit

și să te-așezi, cuminte, în locul tău, la piept,

c-un murmur ca de unde ce-au revenit. Te-aștept!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”

 

Gânduri pe cer

Trimite-mi cerul tău! Al meu e gol

Când nu mai văd lucirea unei stele;

Doar stau la umbra gândurilor mele

Ce dau întruna cerului ocol

 

Și caută, tot caută prin hău

O știre despre urma ta pierdută

Pe-o cale ce-i acum necunoscută,

Sperând să întâlnească gândul tău.

 

Nu au nici teamă, ele, nici control:

Mai vin, mai pleacă-n cerul fără stele,

Atunci când vor, căci poartă-un dor și ele

De cerul tău. Al meu, acum, e gol.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Lacrimile fluturilor albaștri

Știi, fluturii albaștri plâng și ei

Cu lacrimi care-ncep o viață nouă

Sub forma picăturilor de rouă.

 

Sunt triști atunci când stropi de ploaie, grei,

Lovesc în aripi cu gravuri măiastre,

Întunecând sclipirile albastre.

 

În zborul lor pe cer, ei sunt acei

Spre care florile de pe islaz

Și-ar îndrepta petalele turcoaz,

 

Iar flăcările-n ochi ce-aprind scântei

Ar dispărea-n privirea cea senină

A celor ce iubirii se înclină.

 

Dar, știi că și ei plâng? Da, plâng și ei.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Prizonier

Aș fi vrut să o văd, să-i vorbesc, să-i cerșesc

O privire, un timp, un sărut în apus,

Aș fi vrut să îi spun că sunt trist, c-o iubesc,

Aș fi vrut să mai stea, aș fi vrut-o nespus.

 

I-am cules trandafiri, chiar și sufletul meu

L-am lăsat în buchet, ca să simtă, să vrea

Să-l cunoască pe-acel ce-o așteaptă mereu

Pe un mal, în amurg, ca în visul cu ea,

 

Căci în vis am văzut-o pe ape plutind,

Strecurându-și în val trup de aur și-argint,

Mâini de salcie-n vânt, păr de stele murind,

Nuferi albi căutând, cu priviri de alint.

 

O nălucă, un vis, dar eu încă visez

Și nu pot să îl uit, nu pot să mă trezesc

Și să-mi spun: “Nu visa!”. Nu-ndrăznesc, nu cutez

De un mal să mă rup, să dispar. O iubesc.

 

10 iun. 2021

 

Murmur pe calea visurilor

Băteau a noapte clopotele-n boltă

Și tresăreau prin stele visuri noi

Ce provocau prin Univers revoltă,

Cu licăriri pornite pe război.

 

În cântul lor, bătăile de tobe

Acopereau și murmur din vechimi,

Și tot ce nu părea să le aprobe

Ieșirea din adânci întunecimi.

 

Voiau, spre timpul ce-a trecut, o cale

Pe care să ajungă la acel

Ce oferea lumini în părți egale,

Cu șoapte dulci, de astru-menestrel.

 

Pe urma lor, de mii de ani lumină,

S-ar fi întors, dar noaptea de acum

Le duce-n locul unde se închină

Stăpânului pe vis, pe timp și drum.

 

În rugăciunea lor, cerând iertare,

Se-aude vechiul murmur, cunoscut

De heruvimi porniți să se coboare

În visul nou, din visuri ce-au trecut.

 

9 iun. 2021

 

Râd și eu

Mai găsesc prin viață bucurie

Și mai râd la câte-un fix de ceas

Când mai cântă-un cuc și nu-i pendulă,

Nu-s nici clopote-n credința-mi nulă,

Niciun “Te iubesc!” de bun rămas.

 

Și mai râd spre nori ce stau să plouă,

Mai zâmbesc spre ifosele lor

Căci, nehotărâți, se bulucesc,

Bubuie și-abia își stăpânesc

Vorbe ce-ar trăsni îngrozitor.

 

Mai găsesc ceva “de râs” prin viață:

“Adevăruri” ce se-nghit cu greu,

Înălțări - pe trupul țării, gâlci -

Ori deșertăciuni ce strigă “Bâlci!”

Și mai râd de râsul lumii, eu.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”

 

Piano

 Hai, vino să-mi fii partitură,

Să-mi iau cu privirea din tine

Doar note cu-aspecte feline

De pe-un portativ aventură.

 

Pianul să-ți fie-așternutul,

Iar tu, cu mișcări languroase

De mâinile mele atrase,

Iubirii să-i fii începutul.

 

Să fiu vinovat de-a ta vină,

Să fii, pe-un pian, vinovată

De lumea rămasă uitată

În muzica noastră deplină.

 

Din vol. “Eterna căutare”

 

Singurătatea zorilor

Ți-am întins o mână,

Apoi pe-amândouă

Și-am cerut privirea-ți caldă să rămână,

Fără nori de gheață, fără stropi de rouă.

 

M-ai privit, mirată

Și-ai întins, uimită,

Mâna care-n visuri, noaptea, mi se-arată

Ca de zeitate-n marmură cioplită.

 

Și te-am strâns în mine,

Te-am purtat prin sânge

Spre un loc în care ție să se-nchine

Sufletul ce-n viața fără tine plânge.

 

Tu, în pieptu-mi înger

Ce-mi veghezi iubirea,

Știi că fără tine visurile-mi sânger

Și în zorii singuri își găsesc pieirea?

 

Din vol. “Călător prin gânduri”