Pe
lângă zidurile-mbătrânite,
Și-a
așternut cetatea un covor
Ce
te așteaptă ademenitor
Să-i
schimbi din visurile vechi, cernite,
Să
îi aduci, de poți, un vis de dor
Pe
care îl avea când nopți iubite
Veneau
cu-atingeri noi, închipuite,
Pe
care le-ntorcea, netemător.
Nu
ei, cetății - mie, cel ce sunt
Stăpânul
zidurilor în ruine
Și
al singurătății ce înfrunt.
Nu
ea te cheamă - strigătul din mine
Ce-a
devenit, de-o vreme, mai cărunt
Decât
ghețarii viselor străine.
Din vol. “Aripi de azur”
Dacă
și azi plouă, aripile-mi strâng
Între
firul ierbii și apus de Lună,
Iar
când ploaia oful va-nceta să-și spună,
Voi
alege calea florilor din crâng.
Dintre
ele, poate, am să îmi aleg
Una
care poartă zâmbet în petale,
Gânduri
în parfumul vieții ideale
Și
nectar pe care pot să îl culeg.
De
vei fi aceea, voi rămâne-n crâng
Și-ți
voi fi un flutur care înțelege
Lacrimile
ploii, când nectar culege …
Dacă
nu, în ploaie, aripile-mi strâng.
Din vol. “Aripi de azur”
Când
mă gândesc la tot ce am făcut
în
anii ăștia care au trecut,
văd
că au fost destule, dar nu tot,
iar
ce-am mai vrut să fac, n-am să mai pot.
Sunt,
totuși, mulțumit, nu mă agit:
bilanțul
meu nu-i rău, dar ... în sfârșit! -
căci,
dacă asta mi-o fi fost menirea,
atunci
mi-am împlinit neîmplinirea.
Din vol. “Hai, pa!”
Eram
trimis la țară pe când eram școlar
Și
așteptam vacanța de vară cu mult drag,
Cu
gândul la bunicii de pe un alt meleag,
Un
rai pe vremea-ceea, a timpului agrar.
Plecând
de la orașul în care m-am născut,
Vedeam
cum, pe-astă lume, sunt oameni fericiți
În
viața lor săracă, și-atât de diferiți
De
cei plecați aiurea din vechiul lor trecut
În
centre căutate, în oaze de progres,
Avizi
de-agoniseală, cu banul singur gând,
C-o
viață agitată, cu un continuu stres,
Se
uită fericirea, se moare-apoi plângând,
Uitând
ades de oameni, uitând chiar și de voi.
Vedeți
progresul, oare, în vremurile noi?
Din vol. "Gândul pierdut"
Privind
seninul zilelor de mai,
Întregu-mi
trup devine-o colivie
În
care aripile-și reînvie
Acel
ce-a coborât cândva din Rai
Și
pleacă, se-adâncește-n zile noi
Pe
care le întreabă dacă nu-s,
Din
întâmplare, cele ce s-au dus
Când
mai treceam prin ele amândoi.
Nu
sunt acelea însă, într-o zi
Când
peste nori s-a întâmplat să fie
Un
suflet dintr-o altă colivie,
A
întâlnit tot ce-și putea dori
Și
s-au iubit sub flori de liliac
În
așteptarea florilor de tei,
Cu
patima ivită-n ochii ei
Sub
cer albastru, devenit iatac.
Din vol. “Aripi de azur”
Îmi
place cum te bucuri,
Îmi
place cum dansezi,
Îmi
placi în orice clipă
Din
zi ori când visezi.
Ești
cântec, bucurie,
Ești
dorul meu prezent
În
timpul care trece,
În
lipsa ta, prea lent.
Ești
strigătul iubirii
Din
visul cel dintâi
Când
noaptea mă cuprinde
Și
numai tu rămâi.
Din vol. “Eterna căutare”
Vise
de noapte, vise de zi,
De
le voi pierde, cum va veni?
I
se vor șterge pașii pe raze
Făr-a-mi
aduce nopți de extaze?
Vreau
să-mi închipui flori de salcâm
Pe
o potecă spre alt tărâm
Și
o privire drept călăuză
Înspre
iatacul cu vis și muză.
De
la cununa din flori de mai,
Simt
adierea brizei de rai
Care
mă-ncearcă, noapte sau zi,
Când
vii din vise, vis să îmi fii.
Din vol. “Aripi de azur”
-
Costică, mă duci, azi, la mall?
-
Te-aș duce, dar fără ocol
prin
zecile de magazine
de-mi
vine să … moartea îmi vine!
-
Tu vrei să mă superi, Costică?
Hai,
fă-o și, la o adică,
te
las și mă duc singurică
ori
merg cu vecinul. Ți-e frică?
-
Nu, Leano! Eu, frică? Deloc!
De
pleci, îmi doresc s-am noroc
și
Veta, vecina, să-mi vie
de-afară,
de prin pandemie,
cu
formele, toate, la ea,
-
că are! - și tare aș vrea
s-o
pot, ușurel, dezbrăca
de
tot ce Covid ar purta,
căci,
vezi tu, Lenuțo, mi-e frică
să
nu îmi rămâi singurică.
Dar
nici ea n-aș vrea să răcească,
așa
c-am s-o las … doar cu mască.
Din vol. “Dor de lele”
Sunt,
de o vreme, un biet cerșetor
care
se luptă c-o viață mai grea,
și
vă încânt, în al vostru décor,
cu
o poveste ce-i numai a mea.
Zilele-n
care mai bine-am trăit
sunt,
printre gânduri, doar frunze în vânt
care-și
așteaptă, demult, un sfârșit
scris
în destinul ce-mi spune să cânt.
Sunt
amintiri dintr-o lume de vis,
plină
de dragoste,-n care, copil,
totul
era la-ndemână, permis,
într-un
decor cunoscut și stabil.
Soarta
a vrut ca familia mea
să
se îmbarce în trenul spre cer
și
să mă lase pe lume c-o stea
fără
lumină, pierdută-n mister.
Toată
căldura de-atunci s-a pierdut,
și
doar crâmpeie-mi apar uneori
din
partitura în care-am avut
file
ce s-au risipit printre nori.
Vin
să vă cânt doar ce îmi amintesc
dintr-o
poveste, cu jale și dor,
căci,
peste timp, și acum o iubesc
chiar
dacă sunt doar un biet cerșetor.
Din vol. "Călător prin gânduri"
Dacă-mi
intri-n visuri, vino pe-o cărare
adâncită-n
umbra arborilor-gând
ce-au
atras din ceruri stropii de iertare
și-au
crescut în tihnă, liniști ascultând.
Arborii
aceia se înalță falnic
peste
amintirea zilelor ce-au vrut
să-și
transforme zorii în torent năvalnic
și
să se întoarcă într-un alt trecut.
Vei
vedea izvoare, vei simți mireasma
florilor
de Lună-n vis de asfințit
care-și
poartă-n lumea lumilor fantasma,
înșirând,
molatic, pași prin infinit.
Dacă,
pe cărare, e-o lumină verde,
urmărește-i
cântul ce te va-ndruma
către-o
amintire care să-ți dezmierde
gândul
ce te poartă pe cărarea mea.
Dincolo
de arbori, este o răscruce
unde
te așteaptă, sub un felinar,
dorul
dintr-o lume care poate-aduce
bucuria-n
ochii gândului hoinar.
Din vol.”Aripi de azur”
Prin
gândul meu, e tușa care-n vis
Mi-a
dezvelit făptura ta divină
Când,
parcă într-o joacă, și-a permis
Privirea-mi,
pentr-o clipă, s-o rețină.
Dar
a trecut apoi, ca un pendul,
Pe
tot ce-mi apăruse și-a schimbat
Ce
mi-a plăcut și n-am privit destul,
Cu
văluri încărcate de păcat.
Pe-un
sens de iad, pe-un sens de rai, apoi,
Dezvăluia
penelul, rând pe rând,
Când
trupuri ce se arcuiau, vioi,
Când
îngeri printre visuri lunecând.
Am
vrut să îl opresc. N-am reușit,
Dar
mi-am oprit privirile din vis
Doar
înspre partea-n care te-am privit
Și
să o mut din nou, mi-am interzis.
Cred
că penelul nopții, fermecat,
A
înțeles că inima mi-e plină
De-un
singur chip și singur, dintr-odat’,
Mi-a
dezvelit făptura ta divină.
Din vol. “Aripi de azur”
Și
uite, plouă, plouă în sfârșit!
De-atâtea
zile calde, sictirit,
Mă
bucur și mă duc, grăbit, grăbit,
La
o țigară, bine-adăpostit
De
ploaia care-n ropot s-a pornit.
Fumez,
fumez acolo, chinuit,
Căci
Ziua Râsului s-a isprăvit
Și
eu … nimic! Nimic nu mi-a trăznit,
Prin
neuroni nimic n-a bubuit,
Deși
i-am odihnit, i-am ocrotit,
Ba
chiar le-am dat un liber de dormit
Și-apoi
m-am tot rugat, m-am milogit:
“Hai,
bă, vreau doar un mic scurtcircuit,
Că
sunteți doi, iar eu-s puțin croit
Să
scriu ceva mai vesel! ”. N-au crâcnit,
Așa
c-am scris de ploaie. În sfârșit!
Din vol. “Dor de lele”
Ce
pasăre albastră și-a risipit în zbor
Pe
căi necunoscute, și aspre, și pustii,
Veșmânt
ce se transformă în gândurile vii
Cu
ochii înspre ceruri, privind întrebător?
Ce-am
fost? De unde-albastrul? Culoarea e din cer?
Cum
de-am atins înaltul? Ce aripi am avut?
Eram
și eu un înger, demult, la început?
De
ce nu-mi simt întregul și-n risipire pier?
Un
șuier îi răspunse, venit din neștiut:
-
Acum ești doar o pană și nu mai poți zbura
Cum
o făceai odată, în viața din trecut
Când
risipeai lumină. Era lumina ta
Și-n
pustiiri de suflet cu ea ai răzbătut,
Sădind
mereu speranță. Albastră îți era.
Din vol. “Aripi de azur”
El
– un stejar ce străjuie-o pădure,
Ea
– salcie la margine de ape,
Mlădie-n
calea vânturilor dure,
Şi
c-o dorinţă: lui, să-i fie-aproape.
Nu
îi desparte mult, doar o alee
Pe
care merg, ţinându-se de mână,
Cu
suflete-n ţinuturi elizee,
Perechi
ce au iubirea ca stăpână.
Nu-i
mult iar el, de-o vreme, îşi întinde
Pe
sub pământ, o aripă răzleaţă
Ce
rădăcina salciei cuprinde
Şi-n
şoapte de iubire o răsfaţă.
De-acum
sunt împreună, ca şi când
Ea
salcie acum, iar el stejar,
În
dragostea ce n-au uitat nicicând,
S-au
regăsit şi-s împreună, iar.
Din vol. “Călător prin gânduri”
De-aș
fi știut că pot vorbi cu norii,
M-aș
fi legat la ochi, să nu îi văd,
Să
îmi închipui că nu-s ei, ci zorii
Sau
curcubeul după un prăpăd.
Căci
norii negri-mi par, pe cer, povară,
Așa
cum cei din suflet pot să-mi fie
Ca
o furtună ce-i alungă, iară,
Pe-aceia
albi, de dulce armonie.
Dar
i-am văzut și, să le spun să plece,
Aș
vrea s-o fac și rău nu mi-ar părea,
Căci
știu că freamătul din ei va trece
Și
vor pleca. Ei ... singuri vor pleca.
Din vol. “Eterna căutare”
Pescarul de la Balta Verde, Încins de-o sticlă de rachiu, Văzu pe mal o coțofană Pe care-i greu să v-o descriu, Căci starea lui trecu prin...
