Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută
în liniștea din care auzeai
Ca un covor de stele într-un vis
venit din depărtări, din veșnicie,
în timpul infinit și indecis
între “a fost” și “ce va fi să fie”.
Piciorul tău, la fiecare pas,
făcea, în trupul său, o eră nouă
pe care-o salutai a bun rămas,
cu mâinile întinse, amândouă.
Privindu-te, curând am auzit
ce nu mai auzisem niciodată:
o muzică, venind din infinit,
ce mi-a umplut ființa dintr-odată.
Nu mi-am putut abține un suspin
și m-ai văzut, te-ai îndreptat spre mine,
mi-ai oferit al stelelor cămin
și o eternitate să m-aline.
Din vol. "Zece"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu