Pe stânca adâncită în cărare,
Mai picura copacul frunze reci,
Și le privea aceasta cu mirare
Când se credeau în locul lor de veci.
Erau atât de-ncrezătoare, ele,
Încât pe stâncă își lăsau contur,
Fiind în gândul frunzelor acele
Că pentru suflet e doar un sejur
Și va pleca, lăsând pe-o stâncă plată
Un semn c-a petrecut și el pe-aici
O viață într-o frunză dantelată,
În legănarea unor ramuri mici.
Nu se gândeau la vântul ce-o să vină,
La ploile ce vor porni șuvoi,
La albul iernii, care-o să devină
Lințoliu pe conturul lor de-apoi.
Dar stânca le primea cu bucurie,
Le-adăpostea, uitând că-s frunze reci
Și îi plăcea culoarea aurie
A celor risipite pe poteci.
2 oct. 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu