Lemne de adânc

Când voia să audă cum bat clopotele lumii,

deschidea larg fereastra

și asculta.

Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu

bâiguind: “Adânc, adânc!”

la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate

dintr-un cer fals.

 

După o vreme, a vrut să caute urme căzute

și a intrat într-o pădure de cruci

răspândite printre aleile viitorului.

Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident,

se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”.

Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…

 

A mai trecut o viață și câteva morți

până când cineva a descoperit într-o grădină

un rând cu lemne uscate,

căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate

adânc, adânc.

 

10 mai 2021