Sonetul primului jurământ

 

În zborul meu, am aripi de cuvinte

Născute din iubire prin descânt

Și strălucind ca primul jurământ

Pe care-aș vrea să mi-l aduc aminte.

 

E-atât de vechi, încât din amintire

Nu pot să-l deslușesc, nu pot să-i știu

Cuvintele, nici cui am vrut să-i fiu

Acel ce i se-nchină din iubire.

 

Ce-mi amintesc, e doar privirea ei

Și vocea, și parfumul de demult,

Ce se-mpletea cu-aromele de tei.

 

O-aud și azi și-mi place s-o ascult

Așa cum îmi plăcea în anii-acei

Când în cuvinte nu credeam preamult.

Din vol. “Cântecul visurilor”