Freamătul norilor

De-aș fi știut că pot vorbi cu norii,

M-aș fi legat la ochi, să nu îi văd,

Să îmi închipui că nu-s ei, ci zorii

Sau curcubeul după un prăpăd.

 

Căci norii negri-mi par, pe cer, povară,

Așa cum cei din suflet pot să-mi fie

Ca o furtună ce-i alungă, iară,

Pe-aceia albi, de dulce armonie.

 

Dar i-am văzut și, să le spun să plece,

Aș vrea s-o fac și rău nu mi-ar părea,

Căci știu că freamătul din ei va trece

Și vor pleca. Ei ... singuri vor pleca.

 

Din vol. “Eterna căutare”