Sonetul ploii

E cald! Prea cald! În jur, natura plânge

Prin frunze de copaci, prin zburătoare

Cu pene-arzând sub razele de Soare,

Prin arcul ce-n culori de cer se frânge.

 

În toate, o dorință arzătoare

În valul de căldură se răsfrânge

În puls grăbit, asemeni cu un sânge

Spre alinarea unei răni ce doare.

 

De vină-i Luna: norii-ndrăgostiți

S-au îmbulzit la margine de cer

Și nu mai pot, de-acolo, fi goniți.

 

Așteaptă ca veșmântu-i efemer

Să cadă și să-i facă fericiți

O noapte doar … Iar eu în ploaie sper.

 

Din vol. “Aripi de azur”