Căldura iernii

E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita

Prin calendare, dar, mergând afară,

Îți pare că-i o altă primăvară

Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea

Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta?

 

Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,

Cu florile de gheață din ferestre,

Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?

Eu cum să pot colinde a cânta

Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta?”

 

Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns

În rugile ce-nalță către ceruri

Cei ce se tem de ale iernii geruri

Și simt că nu le-a fost îndeajuns

O viață ce iubirea le-a ascuns.

 

Aceia ce așteaptă ca pe-un dar

O prelungire-a toamnei, cât se poate,

Cu ploi, cu frunze moarte și uscate,

Cu vânturi foarte reci să fie chiar,

Dar să se tot repete, iar și iar.

 

Nu, anule, nu-i asculta pe ei,

Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe

Și-o bucurie, nicidecum tristețe,

În iarna ce-i iubită de acei

Ce-și iau cojoace, după obicei.

 

Ascultă-i pe cei care au iubit

În primăvara vieții și-ntre timp,

În vară sau oricare anotimp,

Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit,

O iarnă cum, demult, au moștenit.

 

Din vol. “Călător prin gânduri”