Mi-ai
fost o zi departe și m-am simțit izvor,
în
marginea pădurii, cuprins de-un tainic dor
de
apele-i plecate, în susur liniștit,
spre
zări în care totul dispare-n asfințit.
Ar
întreba copacii, pământul sau, pe sus,
măiastra
ciocârlie: “Știți unde mi s-au dus
acele
unde line ce-n mine-au zămislit
amarnice
suspine de când m-au părăsit?”
Nu
știe ce să facă, iar lacrimile-i curg
în
șiruri ca de unde cu ochii spre amurg
ce-l
mângâie, iar noaptea, în clipocit ușor,
îi
pun în brațe stele cu alinări de dor.
Eu
nu-s izvor, sunt codrul din care ai plecat
atât
cât, ție, dorul de tot ce ai lăsat,
te
lasă-n libertatea din lumea altor zori
și
nu-ți umbrește visul ce face să mă dori,
Iar
dacă simți izvorul sau codrul liniștit,
să-mi
vii pe înserate, plutind neauzit
și
să te-așezi, cuminte, în locul tău, la piept,
c-un
murmur ca de unde ce-au revenit. Te-aștept!
Din vol. “Cântecul visurilor”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu