Era
un câine ce urla spre lună,
plângându-și
vreo durere în amor,
în
limba sa lupească și străbună,
căci
și cățeii suferă de dor.
Exasperase
strada, iar stăpâna,
o
mare iubitoare de căței,
intrase-n
gura lumii căci, întruna,
săreau
cu gura, toți, pe dumneaei.
Dar
iată că ideea salvatoare
i-a
dat-o, brusc, un felinar mai roș’
în
ziua când plecase la culcare,
spre
dimineață,-n cântec de cocoș.
Așa
că Mița, doamnă serioasă,
cam
printre două vârste și un pic,
cu
gândul la o viață sănătoasă,
și-a
cumpărat o casă din … nimic,
Cu
bani împrumutați de la o bancă,
girată
de vreo doi sau trei amanți,
și-având
succes că, de! – era olteancă,
a
început afacerea pe sfanți.
Nu,
nu e glumă, că mergea ca unsă,
fiind
atât de mică taxa-n lei
la
Mița, cea vestită și “ajunsă”,
cu
firma ei: “Bordelul de căței”
Din vol. "Hai, pa!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu