Frunzele din ploi

S-au apucat afonii de sonete

Și scriu întruna, nu se mai opresc,

De-mi vine să le spun, când le citesc:

- Ce-ar fi să scoateți mâinile din ghete?

 

Când ritmul este iamb în versul vostru,

Accentele-s, la voi, din doi în trei,

Nu ca în versul plopilor acei

Ce nu au soț, dar știu trecutul nostru.

 

De-ați folosi și voi, un pic, tam-tam-ul

Cu palma-n masă la “accentuat”,

V-ați lămuri că tot ce ați creat

Ori n-are ritm, ori este spart (ca geamul).

 

Habar n-aveți, dar voi, pe caii voștri

Crescuți din dări, din pile și frății,

Nu vă opriți și, Doamne, să te ții

Când un poet exclamă: “Nu-s de-ai noștri!”

 

V-aș spune să mai mergeți pe la școală

Și chiar că “Tot ce-ați scris e un gunoi!” .

Sonete? Nu! – sunt frunzele din ploi

Cuprinse, de la naștere, de boală.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”