Magnifica singurătate

E toamnă, rece, plouă și un vânt

Își răsucește-n frunzele de vie

Un șuier despre ce va fi să fie

Când îi vor fi pământului veșmânt.

 

Le spune despre iarnă, despre ger,

De zile când văzduhul își va cerne

Un alb ce, peste ele, va așterne

Singurătatea celor care pier.

 

Răsar timid, prin gurile de horn,

Fuioare noi, ce dau prin lume veste

Că sobele sunt martori de poveste

Când lemne ard în trap de unicorn.

 

Afară-i mohorât, iar eu îmi scald

Privirile-n fotografia veche

În care tu, cea fără de pereche,

Mă-nvălui cu același zâmbet cald.

 

Eu știu, așa cum am știut mereu,

Că ție-n toamnă-ți place, dintre toate,

Acea magnifică singurătate

Când ești doar tu regină-n gândul meu.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”