În
noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un
vânt ce adie-n poiana pierdută
În
mijloc de codru, în lumea tăcută
A
celor ce dorm în arpegii celeste.
Șoptește
deasupra mulțimii de fire,
A
ierbii ce-și unduie părul cel verde,
Sub
vorbele-șoapte ce vin să dezmierde
Urechi
de-ntuneric cu-a lor născocire.
O
fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul
cel falnic din margine știe,
Căci
șoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând
peste timpuri, povestea lui toată:
Ieșise
din ghindă fragil și subțire
Cu
teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde
spre viață încet, tremurândă,
O
mică tulpină spre-a zilei lucire.
Privește
spre ceruri și vrea doar o rază
Puțină
căldură, lumină și rouă,
Căci
iată și primele frunze! - sunt două,
Și-n
lumea cea nouă, s-apară cutează.
Treptat,
se trezește pădurea la viață
Se-aud
din tufișuri dueluri de triluri:
Se-ntrec
trubadurii-n culori și în stiluri,
Un
uliu-și ascunde privirea de gheață,
Bătrânul
stejar își troznește o creangă,
Năpraznic,
în zbor se lansează fazanul,
Ariciul
se-ascunde-n tufiș cu chițcanul,
Prin
frunze își vede de treabă o goangă.
Pe
cer, astrul zilei se-nalță de-o șchioapă,
Fantome
de ceață dansează, prind formă,
Culorile
nopții acum se transformă,
O
bufniță capul rotește, mioapă.
Micuțul
stejar își privește vecinii,
Se-nalță
să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i
batrânul din care descinde,
Alături
e fagul, în vale aninii.
De-acum,
peste toți se revarsă lumină,
Iar
frunzele lor par că râd de plăcere.
E
trist stejărelul și plânge-n tăcere,
Un
prunc ce așteaptă căldura să vină.
Suspină,
așteaptă și, parcă de milă,
O
rază-l ajunge și-l mângâie tandru,
Trecând
peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l
să râdă spre soare, abilă.
E
scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind
spre coroana stejarului rege
Ce
toată lumina din jur o culege,
Lăsându-și
urmașul în marea lui umbră.
Cu
greu se înalță, cu foame de soare,
Trec
lunile, iarna, e iarăși în vară,
A
fost ocrotit de nămeți, de povară,
Dar
traiul în umbră îl macină, doare.
Privește
cu ură stejarul cel falnic
Ce
pare-n putere și nu vrea să moară
Își
simte micimea în viață amară
Și-așteaptă
finalul din gândul cel tainic.
Și,
poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i
în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau
iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva
au venit cu un fulger în mână,
Călare
pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind,
în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n
vuiet năprasnic și gânduri mișele,
Priviri
ucigașe fixându-și cătarea
Pe-acela
pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri
de raze brăzdează văzduhul,
Uriașii
din ceruri își varsă năduhul
C-un
trăsnet năprasnic... și pleacă în fugă.
Bătrânul
stejar e cuprins de durere
Îl
arde sub scoarță un foc ce mocnește
În
rana adâncă ce crește și crește...
Un
suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.
Cu
lacrimi în ochi îi salută plecarea
O
ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunță
sfârșitul, e-adâncă tăcere,
În
toată pădurea se simte-apăsarea.
Un
rege-a murit, dar e parcă devreme
Să
facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât
de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină
copacii, nu-i loc de dileme.
În
locul umbrit de măreața coroană,
Din
stratul de frunze se-nalță-n lumină
Copii
ai naturii, subțiri în tulpină,
Dar
verzi ... și ce poftă de viață emană.
Curând,
în poiana din sânul pădurii
În
zori sau spre seară apar căprioare,
Iar
ziua vezi fluturi atrași de vreo floare,
Se-ntrec
în buchetele albe și murii.
Trec
anii, poiana-i de-acum și mai mare,
În
iarnă, copacii din margini cedează
La
vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea
multă zăpadă și n-au apărare.
Mai
trec niște ani peste proaspătul rege,
E
mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmașii
lui, tineri, figura lor tristă,
Îl
fac să zâmbească, de-un gând să se lege,
În
care el însuși creștea greu, în umbră,
Și
gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl
fac să-și trăiască, din nou, epopeea,
Cu
partea din viață urâtă și sumbră.
A
fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar
gândul acela îl umple de vină,
E-o
pată pe viața-i frumoasă și plină,
Coșmarul
ce-l chinuie: gândul și focul.
Din vol. “Gândul pierdut”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu