Picaj

Se făcea că plecam undeva,

Neștiind nici de ce, nici cum pot

Să mă-mprăștii prin zări, ca un tot

Și să fiu doar un eu ce zbura.

 

Îmi priveam depărtarea de stol

Ca pe-o zi din acele uimiri

Bandajate-n puhoi de-ngrijiri

Sub un cer când prea plin, când prea gol

 

Și-mi eram țintă eu, uneori,

Dar, adesea, înaltul mi-era

Un popas de prin care-a pleca

Ar fi fost: “Cât de sus vrei să zbori”?

 

O-ntrebare din gândul mereu

Ce venea când pe aripi pluteam

Spre ținutul ce nu-l cunoșteam,

Dar speram c-o să fie al meu.

 

Mai lăsam dâre lungi, de siaj,

Vălurind pe o mare de mimi

Afișând măști de falși heruvimi …

O, ce vis, ce trezire-n picaj!

 

Din vol. “Cântecul visurilor”