Aleea celor două umbre

Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,

Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor

Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,

Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.

 

Aceleași frunze care se legănau în vânt

În alintarea verde a zilelor de mai,

Nu își vedeau căderea în brațe de pământ

În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai.

 

Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști

Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas,

Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii,

Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas

 

Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi,

Să facem să se piardă și foșnetele sumbre,

Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi,

Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre.

 

Din vol. “Eterna căutare”