Furtuna

 Se destrăma făptura ei cioplită

Sub dalta nebuniei unui gând

Ce îl vedea alături de-o ispită

Pe care o-ntâlnise de curând.

 

Și îl credea, aceea, încă verde,

Și îi părea ales și de păstrat,

De prins grăbit, cu grijă de-a nu-l pierde

Cât încă nu-i un gând întârziat.

 

Atât era: ispită pe-o cărare,

Iar el trecea, visând pe drumul lui

La zări de-apus, departe-n lumea mare,

Acolo unde nu-i al nimănui.

 

Furtună-a fost, cu vânturi de-ntuneric,

Tornadă ce se-nalță într-o clipă,

Purtând nisipul negru, luciferic,

Prin plânsul din a timpului risipă.

 

Din vol. “Eterna căutare”