Lacul de sub Stânca Șoimului

 Lacul de sub cuibul șoimului de stâncă

Din ținutul aspru-al golului de munte,

Își adună-n apa rece și adâncă

Razele de Lună care-i cad pe frunte.

 

Noapte-apăsătoare, liniște deplină,

Fantomatic, lacul își trăiește-n vise

Dragostea naiadei care-i mai alină

Din durerea pentru ceea ce iubise.

 

Răsăritu-i este visului sfârșire,

Iar întreaga ceață înspre nori dispare

Când un zbor de aripi vine cu iubire,

Lacului să-i fie înc-o alinare.

 

Pe oglinda-i rece, două siluete

Își reflectă-n unde albul ne-ntinat

De iubiri trecute sau iubiri secrete,

Pure ca Lumina care le-a creat.

 

De pe stânca-naltă, pasărea de pradă

Își mijește ochii, îi privește-n pripă

Și întoarce capul – nu mai vrea să vadă

Dansuri noi, în taină, cum se înfiripă.

 

Din vol. “Eterna căutare”