Altarul esenței de jar

 Îmi era de ajuns o zvâcnire de vânt

Ca să urc spre tării, să-ntâlnesc heruvimi

Neștiuți pe sub nori, să-i declar serafimi,

Mai frumoși, mai școliți, mai abili în cuvânt.

 

Când zburdam cu acei aripați nevăzuți,

Îmi eram ca-ntr-un vis plin de stele, dar gol

De orice, de oricum, de nimicul din stol,

De arginții plătiți pe un dram de virtuți.

 

Mi-am ales ritmuri noi și-am dansat, nesătul,

Și prin cer, și prin Iad, cu elan și năduf,

Am fost mag, am fost zeu pe sub pene și puf,

Am avut tot ce-am vrut, pân’ la clipa „Destul!”.

 

Când, simțind c-au venit ploi din cer, cu pământ,

Mi-am retras din priviri licărirea ce-a fost,

Am ieșit, brusc,  din visul trecut în anost,

Desuet și pierdut, ca zvâcnirea de vânt.

 

Sunt în pace, acum, sunt același de ieri,

Cu priviri ce sclipesc a esență de jar

Ce mai poartă în el o chemare-n altar

Construit de un vis ce-a născut primăveri.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”