Atingeri de gând

O, dulce legănare de umbre-ngemănate

cu raze-mprăștiate pe ape murmurând,

ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate

plutirea noastră-n taina atingerii de gând?

 

Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă

văpaia spre sfârșitul ascuns prin Univers

ori, poate, visul mării ce-și plânge pe o hartă

destinul fără valuri, de timpuri, iute, șters?

 

Să fie îndrăzneala secundelor pripite

prin timp să se risipe în lumea de apoi

ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite

a stropilor de ploaie pe luturile moi?

 

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul

e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,

furtuna se transformă în ochii alintându-l

ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

 

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,

trecând pe sub dorințe de frunze fremătând,

ce taine ții ascunse în umbre dantelate

născute prin plutirea atingerii de gând?

 

Din vol. “Cântecul visurilor”