Poteci alunecoase

Ești doar o frunză neajutorată

Purtată prin curenții unui râu,

Lovită, zdrențuită, resemnată,

Târâtă în al valului desfrâu.

 

Tânjești, privind spre mal, spre acalmie,

Să ieși întreagă din acest tumult,

Să intri-n lumea ta, să fii iar vie,

De s-ar putea, cum ai mai fost demult.

 

Când ai căzut, în vântul cel de toamnă,

Lovindu-te de ramurile reci,

Ai ascultat doar gândul ce te-ndeamnă

Să te salvezi cumva, chiar de-ai să treci

Din lumea ta, în alta, ce nu-nsemnă

Nimic, dar tu ai hotărât să pleci.

 

Te-ai dus, rostogolindu-te, în lume,

Privind întâi cu teamă împrejur,

Ți-ai potrivit cuvintele antume

În solul nou, mai umed, mai obscur.

 

A fost o amânare, o himeră,

Acea alunecare pe poteci;

Tu nu erai o aventurieră,

Dar ai murit atunci. Acum doar treci

 

Din vol. "Gândul pierdut"