Tipar cu grătar

 

Păreau atât de obosiţi,

În fundul curţii tolăniţi,

Că-n fumul acru, de grătar,

Ea îi vedea ca pe-un calvar

Pe nesimţiţi.

 

Veniseră la ziua ei

Cu “La mulţi ani!” şi pupicei

Din ăia aruncaţi în vânt

Şi-apoi, la masă, cu avânt!

Ce derbedei!

 

Şi au mâncat, şi au băut,

Au vrut grătar şi l-au cerut

Căci, de! – ei sunt de la oraş,

În weekend, zile de relaş.

S-a abţinut.

 

Abia târziu, pe înserat,

Când sticlele s-au terminat,

Şi-au amintit c-au de condus

– Femeile, că ei ... s-au dus –

Şi au plecat.

 

A stat mult timp la curăţit

Şi s-a gândit, s-a tot gândit:

“Cum, după zile de gătit,

Să nu le-ajungă ce-am muncit?”

S-a dumirit.

 

A vrut, în aerul curat,

Aşa cum e la ea în sat,

Să stea la umbra unui nuc ...

Şi, uite ce-a ieşit: bucluc,

Căci s-a fentat.

 

Ea n-a avut, atunci, habar

Că e, de-o vreme, un tipar:

La orăşeni, în mintea lor:

Când văd verdeaţă sau izvor,

E – clar! – grătar.

 

Din vol. “Hai, pa!”