End game

Erau odată doi copii

Și-un joc cum altul nu-i,

Frumos, ce nu poți să-l deții,

Căci e al nimănui.

 

Îl tot jucau, când își dădeau,

Acordul reciproc,

Și comentau, și se distrau,

N-ar fi plecat deloc.

 

În ochii lor erau scântei

Albastre sau mai verzi,

Și sunt frumoși copiii-acei,

Din ochi n-ai vrea să-i pierzi.

 

Se mai priveau, din când în când,

Râzând, pe lângă joc,

Dar tot în joacă, admițând

Că au avut noroc.

 

Dar, poate, timpul a trecut

Și s-au maturizat,

Sau, poate, nu le-a mai plăcut

Și l-au dorit schimbat,

 

Căci unul, brusc, s-a ridicat

Și, perorând cu foc,

A renunțat, și-a declarat :

-Nu vreau să mă mai joc!

 

A mai rămas un jucător

În locul de-acum trist,

O scenă-n care un actor

Se crede un sofist

 

Ce caută un argument

În gândul cel indus

De furie-n inconștient,

…Iar jocul e distrus.

 

S-a-ntors, curând, și cel plecat

Privind înspre pământ

Bucăți de joc împrăștiat,

Petale pe mormânt.

 

Au mai vorbit, s-au mai privit,

Și-au renunțat la el,

Căci jocul poate fi lipit,

Dar n-ar mai fi la fel.

 

Din vol. "Gândul pierdut"