Ruga copilei

Privesc, în tăcere, figura senină

a unei copile ce ‘nalță o rugă

afară, în ploaie și frig. Mă subjugă

și-mi pare că-i toată scăldată-n lumină.

 

E mică, slăbuță, iar vocea-i firavă

îmi pare o șoaptă trădându-i durerea

ascunsă în ochii ce au doar puterea

să treacă de ploaie și nori, înspre slavă.

 

Un tremur mă-ncearcă iar pieptul îmi crește,

pe față am dâre de lacrimi și ploaie,

credințele vechi se zbârcesc și se-nmoaie,

 

o nouă-ndoială în minte-ncolțește,

căci fata, desculță, se roagă-n noroaie

să-i vină, din ceruri, cea care-o iubește.

 

Din vol. "Oare"