Regretele zeilor

O, zeu trufaș, de ce a trebuit

copacul meu ce se-nălța în crâng

atât de mândru și de împlinit,

să mi-l distrugi? Știai că am să-l plâng?

 

Ce ți-a făcut? De ce mi l-ai trăznit

cu biciul tău? Era nevinovat,

era frumos și-adesea fericit,

din umbra lui, la ceruri m-am rugat.

 

Acum, gândind la tine, zeu trufaș

c-un trai ce-l vrei intens, mă-ntreb: “Poți, oare,

acolo, în al zeilor sălaș,

să n-ai în viață nicio remușcare?”

 

Credeam că ai. O vreme-am așteptat

să umpli golul, îți era ușor:

pe-același loc, puteai să fi plantat

un altul, mic, să nu-mi mai fie dor

 

Și, poate, peste-un timp l-aș fi uitat

pe cel ce-a fost. Puteai, nu, zeu trufaș?

Dar ție-n lumea ta, nu ți-a păsat,

tu ești etern! “Regrete, zeii?! Aș!”

 

Din vol. “Eterna căutare”