Sonetul râului verde

Râul ce-mi străbate orele, mă strânge

și-mi strivește cerul între două pietre,

dintre care una soarele își plânge,

iar a doua saltă-n mii de diametre.

 

Barca ce mă duce printre ele, are

cârma năucită de-un cumplit șuvoi

ce-a lovit cu setea drobului de sare

și cu ușurința vieții de apoi.

 

Bine că plutește, bine că mă duce

dincolo de hăul pietrei de străfund!

Pot să-mi văd destinul într-un loc ce luce,

pot să merg pe ape, fără să m-afund.

 

M-am înfipt în roșul râului de verde

ca o piatră rară care-n timp se pierde.

 

Din vol. “Aripi de azur”