Cărarea vântului

Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,

Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,

Căci n-ai știut de truda – din suflet când le-am scos

Și mi-a rămas cărarea pustie de folos.

 

M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer

Și-am așteptat să treacă zăpada și să sper

Că-ți vei dori urcușul spre culmi pierdute-n nori,

Dar codrii de la poale ți-au fost neprimitori.

 

Și-am zis atunci: “Pădure, pădure-am să mă fac,

Să pot să-ți fiu răcoare, să-ncerc să-ți fiu pe plac.”,

Dar pașii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit

Tot verdele prin care potecă ți-am croit.

 

Mi te-am dorit aproape și m-am topit în vânt,

Să-ți vin pe neștiute, să nu te înspăimânt

Cu adierea-mi blândă, în visul tău târziu,

Să te sărut pe umăr și numai eu să știu.

 

Din vol. "Călător prin gânduri"