Exil

De sub cuibul de șoim, se aude un tril,

Și mă miră s-aud, și mi-e milă să știu

Că un astfel de cânt se pornește, servil,

Sub asemenea crengi c-un aspect cenușiu.

 

Îmi e greu să-nțeleg cum, din codru-nverzit,

Și-a ales loc de cânt sub privirea de sloi

A statuii de bronz ce-o atrage, coclit,

Cu o teamă de timpul de azi și de-apoi.

 

Cred că simte că sub cuibu-acela murdar,

E ferită, cumva, de toți corbii din cer,

Croncănind neștiuți un refren aviar,

Neplăcut, ne’nțeles și pierdut în eter.

 

Mai privește, ades, o acvilă zburând

Ca un gând rătăcit, ca un vis printre nori,

Ca un râs de copil, ca o mamă plângând,

Ca un dor alungat, ca un duh, uneori.

 

Ea mai cântă spre cer, dar, în cântecul ei,

Nu mai sunt strălucirile vechiului tril,

Nu se-aud simfonii ca în anii acei

Când trăia, neștiind ce înseamnă exil.

 

Din vol. "Cântecul visurilor"