Țărmul vrăjilor nopții

Ea cânta, iar vraja cântecelor sale

Se-ntindea pe țărmuri, vălurea prin ape

Spre aceia care-n vise pasionale

Își doreau din trupul ei să se adape.

 

Îi chema adesea, le era ispita

Nopții-ntunecate, visului infam

Cu mișcări de trupuri căutând clipita

Ce înalță firea peste legi și blam.

 

La sfârșitul vrăjii, își uitau plăcerea,

Orele de noapte le erau străine,

Chipul ei și trupul, deveneau durerea

Vieților anoste, de durere pline.

 

Cântecul și dansul, victimele sale,

Obiceiul nopții de întunecare,

Îi păreau, de-o vreme, întâmplări banale,

Vraja ei – o farsă, trupul – acuzare,

 

Căci voia pescarul și nicicum, prin vrajă,

Nu putea să-l facă ochii să-și întoarcă

De la țărmu-n care, dincolo de plajă,

O privire caldă, aștepta o barcă.

 

Din vol. “Cântecul visurilor”